Ioan Costea sau vindecarea lumii prin artă și credință (II)

O vigoare romantică ce vine cu prospețime, deși din alt secol
Câtă vreme putem admira astăzi mari și oarecum supra-fantastici sonetiști ce urcă în oglinda actuală a realului cu re-licitarea speciilor poetice de acum un secol, precum un Adrian Munteanu, iată că și Ioan Costea ne livrează prima sa carte tot ca pe un elixir al memoriei (în fond, nu există noutate absolută în artă, ci numai curente de repoziționare a noastră față de ea): această carte se vrea și un omagiu pentru ceea ce trebuie să fie acel „Trecut al uitării (Ed. Junimea, Iași, 2008), dar și un discurs înzestrat cu logică autoreferențială severă, poleită cu o fină nostalgie după anii foarte tineri și lipsiți de griji metafizice, când nimic nu era mai de preț decât speranța că se poate trăi în serenitate și pace socială, sub un „cer fără nori” (Eu sunt, p.5). „Unde sunt florile de gheață/ Din geamul casei părintești/ Troienele ca din povești/ În fiecare dimineață?” (Iarnă, p.65). Întreaga sa poezie de debut poartă, de altfel, amprenta fascinației pentru poezia cu mesaj social, moral și de inserție socio-umană realistă, dovedind că deformația profesională a medicului-poet poate fi ochiul de diagnostician care apreciază și scanează de la prima vedere mai multe planuri: gravitatea afectării normalității unui organ sau a unui suflet rănit, a unei societăți, a unei țări sau a unei civilizații; adâncimea unei dureri ce sfâșie programul de supraviețuire al omului; profunzimea unei emoții estetice atunci când aceasta înalță sensibilitatea de artist dincolo de realul imediat, propulsând-o în eterul metaforei: „Seară de seară privesc către cer/ Mă rog în tăcere, mă rog și mai sper/ Să caut în stele, să caut mereu/ În calea lactee și-n sufletul meu” (Calea Lactee, p.68) .
Alteori, notația e în cheia ironiei bon-viveurului ce tânjește după înseninare, transformându-l pe autor într-un soi de mim baladesc ce își face numărul, ca un soi de haiduc colindător, în fața copiilor foarte triști din piața publică („Taci, române, taci și-ndură/ Și privește cum te fură/ Nici rușine, nici măsură/ Ia-i de piept și dă cu ură” p.54), dar discursul lui Ioan Costea revine cu obstinație la o mânie a verbului potențată de decepția personală care se alimentează din nefericirea din jur și din conștiința precarității acestei lumi: „Ce lungă noapte a trecut prin noi/ Căci am uitat atâtea fărădelegi/ Atâtea suflete târâte în noroi, După atâția ani, nu poți să înțelegi” (Noaptea tăcerii, p.17).
Recursul la amintirea mamei, a anilor de după război, a iubirii irosite deși capitalizate în duioșie, a tatălui pământean și a tatălui ceresc este leacul unor dureri netrucate: „Poporu-acesta e un nou Iisus/ când vine umilit la Înviere/ Acei ce sunt și cei care s-au dus/ Se roagă pentru viață în tăcere” (Reînviere, p.55). Inflexiunea mesajului social al acestei poezii este dură și trasată cu o vigoare romantică proaspătă, deși vine din alt secol: „Ne cer cu toții să avem răbdare/ Și cei de azi și cei de ieri pe rând/ În sărăcia asta tot mai mare/ Se naște întrebarea: până când?”(Până când?, p.21)
Poetul așteaptă pe țărmul zbuciumat al oceanului refluxul ideal pentru a ieși în larg
Într-un vechi mănunchi de „Studii de istoria medicinii”, Dr. I. Izsàk, (Iluminismul medical românesc, Cluj, 1968) amintește despre „pleiada de medici ale căror activitate și opere au avut o pondere considerabilă în desfășurarea iluminismului românesc” (p.70). Poezia lui Ioan Costea, chiar dacă plină de o candoare neverosimilă pentru post-modernismul ambetant în vogă azi, depune o mărturie a angajării în Cetate a medicului apt să vindece, cât și a cetățeanului brav (chiar și atunci când luptă cu morile de vânt), dominat de pulsiunea de a identifica morbiditatea sistemului și de a starta urgent protocolul și procedura terapeutică. Ioan Costea, la fel cu acei aproape ireali medici iluminiști din alte timpuri, se simte dator să contribuie la o sterilizare a neomenescului actual prin răspândirea de idei noi și curajoase, nu numai medicale ci și sociale, în forma unor critici adesea foarte directe, ca și a unor satire acide la adresa clasei politice. Altădată, mai liric, în Testament, autorul își surprinde cititorii de mai târziu (ca și pe copiii ce îl vor urma în discreție și înțelepciune ) prin blândețea celui ce se resemnează, se retrage elegant din scena vieții și predă cu demnitate ștafeta „când voi fi lut/ aș vrea să fii olarul” (p.73). Acest arc peste timp este provocarea ucenicului de a-și depăși maestrul, instituindu-se în mesaj existențial pentru urmași.
Curajul doctorului Ioan Costea de a ieși în lume cu o carte de poezie militantă stă și sub semnul etern curajosului poet solitar Cezar Ivănescu, editorul său recent dispărut (din culpă medicală), dar ne amintește și de vechea întreprindere a lui Ioan Piuariu Molnar, din a sa „Retorică adică învățătura și întocmirea frumoasei limbi”: închipuirea vorbei și a literaturii în timpurile noastre este reluarea de la începuturi a nevoii de armonie și de mai bine în lume.
Alături de minunata sa soție, doctor Lidia Costea, ea însăși artist dăruit, medicul-poet Ioan Costea se încumetă a păși într-o țară ingrată: lumea scriitorilor, care este una dintre cele mai nesigure lumi, formată din nisipuri mișcătoare, ape viclene și plăsmuiri abisale.
Înarmat cu răbdare, poetul așteaptă pe țărmul zbuciumat al oceanului refluxul ideal pentru a ieși în larg.
Vindecarea lumii prin artă și credință, ce fericire pentru medicul-poet!