Învierea fiului văduvei din Nain

În duminica a XX-a după Rusalii, Biserica a rânduit să se citească pericopa evanghelică despre învierea fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-17), unde ni se relatează că Mântuitorul, înconjurat de ucenici și de o mulțime de oameni, se apropia de mica cetate Nain, situată undeva aproape de muntele Tabor. Înainte de a intra însă în cetate, s-au întâlnit cu un cortegiu funebru ce se îndrepta spre cimitirul aflat în afara localității. Acest convoi ducea la groapă pe un tânăr care murise, singurul fiu al unei văduve. Văzând Iisus mulțimea și pe mama tânărului care plângea cu lacrimi amare, I s-a făcut milă și vrând să-i curme durerea, S-a apropiat de ea, spunându-i: „Nu plânge!“. Apoi, S-a îndreptat către cel mort și i-a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!“. În clipa aceea mortul a înviat, iar Hristos l-a redat viu mamei sale.
Lui Iisus i s-a făcut milă
După cum observăm, prezentarea acestei minuni a Mântuitorului începe prin două imagini sugestive: în versetul al unsprezecelea – imaginea mulțimii care îl însoțea pe Domnul, iar în versetul al doisprezecelea – mulțimea din cetate care îl conducea la groapă pe fiul văduvei. Cel ce este Viața în sine ca Dumnezeu și biruitor al morții, ca Dumnezeu și Om, El Însuși tânăr, se întâlnește cu omul biruit de moarte. Mulțimea celor care găsiseră prin credință viața și mântuirea în Hristos-Domnul se întâlnea cu mulțimea celor îndurerați de moartea unui concetățean tânăr. Dacă în relatarea celorlalte minuni ale Sale, evangheliștii notează că Mântuitorul a fost solicitat fie de rudele, fie de prietenii apropiați ai celui în cauză sau de ucenicii Săi, în pericopa de la Sfântul Luca scrie că „văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“. Adică milă de mama văduvă care își pierdea, odată cu fiul mort, cea mai mare bucurie, sprijinul ei cel mai de nădejde. Dintre numeroasele învățături care se desprind din Evanghelia de duminică, ne vom opri în cele ce urmează asupra temei întâlnirii tinerilor cu Hristos.
Pragmatismul albinei
Atunci când pronunțăm cuvântul „tânăr“, ne gândim la o persoană situată între vârsta adolescenței și vârsta adultă. Tânărul are un statut încă nedefinit, este o înmănunchere de posibilități. Și-a precizat anumite opțiuni și preferințe, posedă niște cunoștințe, face diferite încercări pentru „a-și găsi drumul“, dar încă nu este angajat într-un proiect existențial care să-i dea un contur definitiv, așa cum ar fi căsătoria sau cariera într-un domeniu de activitate, asemenea ciobănașului nenuntit din Miorița. În tot acest proces de căutare și definire de sine, întâlnirea și relația cu Hristos trebuie să fie factorul hotărâtor. Nu întâmplător, pericopa evanghelică este precedată de textul de la Galateni 1, 11-19, în care Sfântul Apostol Pavel relatează cum, din tânărul iudeu inteligent și dedicat care era, devine slujitorul până la martiriu al Domnului Iisus Hristos: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge…“. În același spirit al Sfântului Apostol Pavel, care, la Coloseni 2, 8-9 scrie: „Luați aminte să nu vă fure mințile cineva cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii și nu după Hristos. Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea dumnezeirii“, Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a XXII-a către tineri, îi sfătuiește pe aceștia să se cultive, să cunoască operele autorilor păgâni, dar să preia din ele numai ceea ce este folositor pentru mântuirea sufletului. Fără a respinge scrierile lor, le recomandă cu sinceritate, însă atrage atenția că trebuie luat din ele numai ceea ce este folositor, dând exemplul albinei, care zăbovește asupra tuturor florilor, dar nu de la toate culege mierea: „Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așază, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere… Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos și să ne ferim de ceea ce este vătămător. Așadar, chiar de la început se cuvine să cercetăm pe fiecare dintre învățături și să le adaptăm scopului urmărit, potrivit proverbului doric: să potrivim piatra după fir“. Aceste sfaturi sunt pe deplin valabile și pentru tinerii din zilele noastre, care sunt mult mai expuși capcanelor de tot felul decât erau tinerii din vremea Sfântului Vasile.
Ispitele veacului nostru
Se pune întrebarea: care sunt ispitele și pericolele ce pândesc astăzi să fure mințile tinerilor?
În primul rând, criza vocațiilor. Aceasta înseamnă că tinerii sunt tentați să își aleagă profesia în funcție de considerente materiale, fără a ține seama de darurile sufletești cu care i-a înzestrat Duhul Sfânt spre a sluji lui Dumnezeu (nu lui Mamona!) și spre a lucra la zidirea trupului Bisericii, la răspândirea și apărarea adevărului creștin-ortodox.
În al doilea rând, pluralismul ideologic și relativismul moral. În lucrarea sa, O istorie a lumii moderne, scriitorul Paul Johnson nota că în mod greșit și regretabil publicul larg a înțeles teoria relativității a lui Einstein în sensul relativismului moral și că marele savant era foarte mâhnit din pricina aceasta. Privind retrospectiv, spre secolul al XX-lea, plin de experimente și de atrocități nemaiîntâlnite în istorie, conștiința umanității a înțeles că trebuie să se întoarcă la o etică solidă.
Promovarea desfrâului și subminarea instituției familiei. Aceasta înseamnă degradarea fundamentului biologic al omului (la care contribuie în plus alimentele excesiv prelucrate industrial, plantele modificate genetic), dar și creșterea copiilor într-un mediu lipsit de dragoste. Există astăzi fenomenul îngrijorător al părinților care pleacă să muncească în străinătate pe o perioadă îndelungată, lăsându-și copiii acasă în seama rudelor. Însă aceștia trăiesc lipsiți de afecțiunea părintească, veriga de legătură a unei familii. De aici atâtea acte de violență care răbufnesc în societate. Nu sunt puține organizațiile care pledează pentru sinucidere (sub forma eutanasiei), pentru pruncucidere (sub forma avortului) sau pentru relațiile împotriva firii. Unde vor duce toate aceste deformări ale naturii umane?
În al patrulea rând, așa-zisul conflict între generații, stil de gândire specific postmodernismului, care își propune să clădească o lume nouă exclusiv pe baze raționale, ignorându-se toată tradiția, toate creațiile omenirii de până acum.
În al cincilea rând, concurența acerbă și egoismul, iar în al șaselea rând, împuținarea modelelor în epoca noastră.
Ignorând valurile
Am consemnat doar câteva dintre pericolele duhovnicești cu care se confruntă tânărul contemporan. Hristos ne cere să murim păcatului și să înviem pentru slujirea Sa. „Și s-a ridicat mortul și a început să vorbescă“ – vorbirea tânărului din Nain este semn al cunoașterii adevărului. Dar învierea acestui tânăr care, asemenea lui Lazăr, a cunoscut puterea lui Hristos asupra morții și asupra păcatului, este semn și al fortificării voinței pentru clădirea unei vieți virtuoase, salvată de lenea și de lipsa de motivație sau de neîncredere cu care se confruntă unii tineri de astăzi. Nici nu se poate să trăiască cineva în adevărul lui Hristos fără să meargă cu hărnicie și cu încredere pe Calea care este tot Hristos. Putem face o asociere, asemănând mersul Apostolului Petru pe apă către Hristos cu trecerea tinerilor prin viață: dacă aceștia își vor abate privirea de la Hristos și vor începe să se lase impresionați de tumultul valurilor dimprejur, atunci se vor scufunda puțin câte puțin. Păstrând și noi în suflet aceste învățături, să ne ridicăm din moartea necunoașterii și a neîncrederii și să ne învrednicim a săvârși această călătorie pământească împreună cu și spre Hristos, ca, la sfârșitul ei, să Îl întâlnim pe Cel spre care am mers.
(pr. Nicușor BELDIMAN)