„Învățături despre bine și rău”

– Sfântul Nicolae Velimirovici
Carte asta este pur și simplu o minune. De fapt Sfântul Nicolae Velimirovici este un făcător de minuni. Parcă niciodată nu am găsit cuvinte împletite cu atâta bucurie, parcă țese lumină. Îți vine să zici că e poezie și poate că și e poezie, dar are adâncul vieții în ea, adâncul înțelegerii unui creștin ortodox a cărui viață a fost încercată nu oriunde, ci în iadul lagărelor de concentrare.
O minte strălucită formată în spiritul ortodox, o inimă menită sfințeniei încă din timpul vieții, Sfântul Nicolae Velimirovici‚ „evanghelist între evangheliști”, este unul din cei doi episcopi ortodocși care gustă din flăcările care ardeau la Dachau. A ajuns acolo de ziua Crucii, de 14 septembrie, fiindcă așa lucrează Domnul cu noi, când ne dă o cruce grea de purtat ne și spune într-un fel sau altul că nu e în zadar. Ne zâmbește printre lacrimi. Numai într-așa o retortă putea să se nască așa un sfânt.
Bineînțeles, ca în toate cărțile scrise de sfinți, fiecare cuvânt e o bucurie. Nu întâlnești tristețe în absolut nici un loc. E o carte de sărbătoare. Există, totuși, un fundal care te face să te cutremuri.
„De plâns este omul gârbov, de plâns este omul orb. Dar nu sunt mai de plâns decât alți doi oameni: cel care se străduiește să-și îndreptățească păcatele și cel care caută să se întărească în necredința lui”…
Și tu, când citești asta, nu te întristezi ci prinzi aripi, deși știi că probabil, te asemeni lor, de multe ori. Gârbov și orb, iubitor de sine însuși, împrostit de talantul inteligenței, risipitor al darului lui Dumnezeu. Dar parcă îți dorești, în lumina Sfântului, să te lepezi de asta, așa ca un copil care chiar vrea să asculte și se bucură că cineva îl ajută să facă un lucru pe care numai oamenii mari îl pot face. Care îl ajută să învingă. Nu e tristețe în cuvintele Sfântului. Nu e nici amenințare. Nu sunt lacrimi de neputință deși vorbește de plâns. Sunt poate lacrimile celui care, cu fruntea sus, cu toată responsabilitatea, cu toată forța, cu un nod în gât, se ridică în picioare în fața oamenilor, îngenunchind cu sufletul tăiat în fața Domnului.
Poate că numai citind Evanghelia Sfântului Ioan mai regăsești curajul și bucuria asta de a iubi pe față și de a striga în fața tuturor despre dragostea nemărginită care îi umple inima, pentru Domnul, pentru om și pentru fiecare pietricică – pentru natură. „Dragostea este slobodă de orice legi omenești și firești și mai înaltă decât orice datorie”… Dar ca să nu pierdem rânduiala, fără tristețe dar cu hotărâre, ne amintește părintele despre mormântul care îl purtăm în noi. Și astfel, învățăm să iubim cu o dragoste care biruiește moartea. Și toți cei care regăsim duhul Sfântului Apostol Ioan în scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici dintr-odată facem legătura că acesta a fost eliberat de la Dachau pe 8 mai. Când se prăznuiește Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Și atunci toți acești fericiți culegători de mărgăritare vor clătina din cap înțelepți și vor zice iarăși „Iată, nu este nici o minune, așa lucrează Domnul”
*
Binele și răul. Nu la egalitate, nu în concurență.
Binele ca fiind din ființa noastră și răul ca un parazit. Calități și roade. Dobândite și cultivate numai unul prin altul. Unul prin altul și întotdeauna prin Hristos- dacă e vorba de bine.
Prieteni. Prietenia dintre un om duhovnicesc și un om trupesc este mai puțin plăcută și mai puțin trainică decât prietenia dintre o oaie și un lup. Ne recunoaștem ba în postura asta, ba în cealaltă…
*
Prietenie și dușmănie, ne mai spune părintele. Dușmanul din neștiință nu este niciodată așa respingător ca dușmanul din stricăciune. Noi ajungem dușmanul unui om când îi cunoaștem însușirile lui rele dar nu cunoaștem însușirile lui bune… Și ajungem prietenii unui om când luăm seama la însușirile lui bune.Tăria unei dușmănii sau a unei prietenii nu depinde deci de oameni ci de noi înșine, de cunoașterea noastră și de pătrunderea noastră.
*
Dar avem în noi sămânța putreziciunii. Că nu ne dorim întotdeauna prieteni. Că dacă am avea numai prieteni, ce ne facem cu bagajul de ură, de iubire de sine, de îndreptățiri, de răutate? Pe cine să-l mai revărsăm? Cum s-ar zice, de multe ori, când ne e prea bine, o căutăm cu lumânarea. Și reciproca e valabilă. Când o căutăm cu lumânarea, când începem să vedem paiele din ochiul altuia și să ne și înțepăm în ele, e semn clar că nu mai putem de bine. Că mi-a zis, că mi-a făcut, că din cauza lui… Adevărul e că niciodată nu e din cauza altuia. Ci din cauza mea, Domnul îngăduie furtună. Dacă sunt în belea, eu am provocat-o. Mulți știm treaba asta și ne-am străduit s-o asimilăm. Poate unii au reușit… Ferice de ei. Pentru că în general doar dacă dă peste tine o nenorocire îți dai seama că vrei prieteni și mai faci rabaturi… Dacă te rogi fără să ridici pretenții, Domnul, ca întotdeauna, îți trimite sprijin, ajutor, căldură sufletească de nu-ți vine să crezi că e adevărat. Dacă te erijezi în victimă și te iriți că nu ești ajutat, vântul o să se întețească și hrana n-o să te sature niciodată. Și orbecăiești așa, printre necazuri închipuite și reale, ofensat și otrăvit.
*
Despre natură, oglinda omului. Așa cum este omul așa îl înfățișează și natura prin sine.Nu există o lege a egoismului în natură. Numai egoiștii, când egoismul lor ajunge la culme, își privesc fața schimbată în oglinda lumii și pun urâciunea lor pe seama oglinzii. Responsabilitatea pe care o am pentru fiecare firicel de iarbă de pe Pământ. Că nu l-ar fi creat Domnul pe acel firicel dacă n-ar fi fost spre mântuirea mea. Chiar dacă nu-l văd, el de aceea a fost creat. Dar dacă îmi mai și iese în cale, responsabilitatea mea e cu atât mai mare. Mare ca și neputința și neștiința. Și singura nădejde – tot la Domnul, prin rugăciune.
Natura ca treaptă spre mântuire, ca icoană, ca dar al lui Dumnezeu și natura ca amăgire, când ajunge idol și sistem de referință. Cei amăgiți de natură nu pot înțelege sensul cuvântului *mântuire*. Și chiar de simt cele mai amare roade ale amăgirii lor, înțeleg mai ușor cuvântul „sinucidere” decât cuvântul „mântuire”.
*
Despre om, icoana omului. Oameni pe care îi întâlnești să fie pentru tine icoane vii ale binelui sau răului care este în tine. Oprește-te cu mintea asupra icoanelor bune, ca și tu să ajungi astfel o icoană a binelui pentru frații tăi.
Uite cum ne administrează un sfânt medicamentul împotriva cârtelii, schimonoselii și otrăvii. Cum ascunde într-o frază meșteșugită porunca iertării, a iubirii, încurajarea, sfatul, analiza realistă a valențelor noastre psihice. Urmând cele bune, gândind cele bune – uneori împotriva evidenței – ajungem să fim tot una cu Binele.
Evidență și Providență. Când toate simțurile și rațiunea ta îți spun clar un lucru – un lucru care îți întunecă sufletul și îți sădește în inimă otrava – un lucru de necontestat – atunci, împotriva evidenței, mințind în față și sfidând evidența, cu un zâmbet pe față și moartea înăuntru – spun „Nu-i adevărat. Ceea ce se întâmplă nu-i adevărat.” Și în loc să privesc înăuntrul meu, unde e moartea, sau în jurul meu unde nu văd decât noroi, privesc în sus, spre Providență. Exercițiul ăsta nu trebuie făcut cu șovăială. Trebuie să-ți însușești responsabilitatea asta de a spune evidenței – așa ca un copil furios și nedreptățit – „Ba tu ești o mincinoasă”. Și repede, fuga, la Domnul – care niciodată nu Își calcă promisiunile, nu Îi pare rău pentru ele, nu ne păcălește, nu ne dă scorpie dacă cerem ou.
Acesta e o condiție esențială. Fuga, repede, la Domnul, la cuvântul și poruncile Lui. Apel la toate cele pe care le-am auzit de la oameni de încredere – Sfinți, preoți – deși în momentele de mare îndoială și cumpănă ele par să fie de fum, ca tot ce mă înconjoară. Leacuri pe care le știu de la străbunica. Un pic mai des pe la biserică, „Părinte, citiți-mi și mie o rugăciune”, un pachețel, două de mâncare la cineva mai necăjit… și alte câteva care le știm, până ajungem la spovedanie.
*
Cartea asta e scrisă de un sfânt în limba sârbă dar se vede treaba că și cel care a tradus s-a contaminat de fericirea asta. Că așa le mai întoarce din condei părintele Teofil Petrescu de parcă vrea să zică, așa cum zicem și noi – „Doamne, dacă m-ai fi făcut mai înțelept și dacă mi-ai fi dat o cruce ca a Sfântului Nicolae Velimirovici, exact așa aș fi zis și eu. Toate astea dormeau în mine, și uite, acum au deschis ochii…”.
Cartea nu pare o traducere. Poate și fiindcă e scrisă în limba sufletului nostru, în Ortodoxie. O carte vie, a unei Biserici vii, lucrătoare și unite. Un liant al sufletelor noastre, o dovadă a împlinirii și ființării promisiunii Domnului despre Biserica Sa, pe care porțile iadului nu o vor birui.
TEODORA DRĂGOI, Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
(Cartea „Învățături despre bine și rău” a sfântului Nicolae Velimirovici se găsește la librăria „Sf. Voievod Ștefan cel Mare” din Areni)