Învățătură ortodoxe

Biserica Ortodoxă de-a lungul veacurilor a menținut continuitatea de credință și dragoste cu comunitatea apostolică ce a fost întemeiată de Hristos și susținută de Sfântul Duh. Biserica Ortodoxă afirmă că a păstrat și că învață credința creștină istorică, lipsită de erori și interpretări greșite, din vremea Apostolilor. Ortodoxia susține că nu este nimic în învățăturile sale care să fie contrar adevărului sau care împiedică unirea reală cu Dumnezeu. Impresia de vechime și de atemporalitate care adesea caracterizează creștinismul oriental, este o expresie a dorinței de a rămâne fidel credinței creștine autentice.
Ortodoxia susține faptul că credința creștină și Biserica sunt inseparabile. Este imposibil să spunem că îl cunoaștem pe Hristos și că ne împărtășim din viața Sfintei Treimi și în același timp să ne considerăm creștini în afara Bisericii. Biserica este locul unde credința creștină este proclamată și menținută. În Biserică omul este hrănit în credință.
REVELAȚIA
Dumnezeu este izvorul credinței în Biserica Ortodoxă. Ortodoxia mărturisește că Dumnezeu s-a descoperit pe Sine, în mod culminant în persoana Mântuitorului Hristos, pe care îl recunoaștem ca Fiu al lui Dumnezeu. Această Revelație a lui Dumnezeu, dragostea și pronia Lui se descoperă permanent în viața Bisericii prin lucrarea Sfântului Duh.
Credința ortodoxă nu pornește de la speculațiile religioase ale omului, nici de la așa numitele „dovezi” ale existenței lui Dumnezeu, nici de la o căutare umană a divinității Izvorul credinței creștine ortodoxe este descoperirea lui Dumnezeu. Rugăciunea de dimineață a Bisericii ne amintește în fiecare zi acest lucru cu cuvintele: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”. Natura însăși a lui Dumnezeu este și rămâne necunoscută și imperceptibilă, totuși Dumnezeu Însuși S-a descoperit omului; iar Biserica L-a experimentat ca Tată, Fiu și Duh Sfânt. Învățătura despre Sf. Treime, centrală în credința ortodoxă, nu este rezultatul unei speculații pioase, ci experiența de netăgăduit a lui Dumnezeu. Această învățătură afirmă că Dumnezeu este Unul și întreit în Persoane. Cu alte cuvinte, întâlnirea noastră cu Tatăl sau cu Fiul sau cu Duhul Sfânt este o experiență a întâlnirii cu Dumnezeu. Deși Sf. Treime este o taină care nu poate fi pătrunsă plenar, Ortodoxia crede că putem participa la viața Treimii prin viața Bisericii, în special prin participarea la săvârșirea Sf. Euharistii și a celorlalte Sfinte Taine, ca și la celelalte slujbe ale Bisericii.
ÎNTRUPAREA FIULUI LUI DUMNEZEU
Alături de credința în Sf. Treime, dogma despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu ocupă o poziție centrală în învățătura Bisericii Ortodoxe. Conform învățăturii ortodoxe, Hristos este mai mult decât un om evlavios sau un învățător de morală. El este „Fiul lui Dumnezeu care a devenit Fiul Omului.” Învățătura despre Întrupare este expresia experienței ecleziastice a lui Hristos. Prin cuvintele „Eu sunt” divinitatea se unește cu umanitatea fără anularea niciuneia din aceste două realități. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, la fel ca Tatăl și ca Duhul. Mai mult, El este om adevărat asumând natura umană în întregimea ei. Biserica mărturisește că unicul Dumnezeu-om, Iisus Hristos, a restaurat comuniunea dintre om și Dumnezeu. Prin descoperirea Sf. Treimi, învățând sensurile vieții celei adevărate și biruind păcatul și moartea prin Înviere. Hristos este cea mai desăvârșită expresie a dragostei lui Dumnezeu Tatăl pentru poporul Său, manifestată în tot locul și timpul prin Duhul Sfânt în viața Bisericii. Părinții Bisericii rezumă slujirea lui Hristos în următoarea afirmație: „Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu.”
SFÂNTA SCRIPTURĂ
Sfânta Scriptură este foarte importantă în Biserica Ortodoxă, importanță ce este evidentă în faptul că la fiecare slujbă există o lectură din Sfânta Scriptură. Biserica Ortodoxă, care se consideră păstrătoare și exegetă a Sfintei Scripturi, acceptă cărțile Sf. Scripturi ca descoperitoare a Revelației dumnezeiești. Vechiul Testament este o colecție de 49 de cărți care prezintă Revelația dumnezeiască către Vechii Israeliți. Biserica Ortodoxă consideră Vechiul Testament ca o pregătire pentru venirea lui Hristos și crede că el trebuie citit și înțeles în această perspectivă.
Noul Testament este centrat pe Persoana și lucrarea Mântuitorului Hristos și revărsarea Duhului Sfânt în Biserica primară. Cele patru Sfinte Evanghelii sunt o relatare a vieții și învățăturii Mântuitorului având în centru Moartea și Învierea Sa. Cartea Faptele Apostolilor și cele 21 de Epistole sunt dedicate prezentării vieții creștine și dezvoltării Bisericii primare. Cartea Apocalipsei Sf. Ioan este un text simbolic privind a doua Venire a lui Hristos. Noul Testament și îndeosebi Sfintele Evanghelii sunt foarte importante în Biserica Ortodoxă pentru că în ele găsim o mărturie scrisă despre Revelația dumnezeiască desăvârșită prin Întruparea Fiului în Persoana lui Iisus Hristos.
TRADIȚIA
Biblia este valoroasă ca și mărturie scrisă a Revelației dumnezeiești, dar ea nu conține întreaga Revelație. Biblia este considerată ca o parte a Revelației dumnezeiești în viața poporului Său. Sf. Scriptură face parte din tezaurul Credinței care este cunoscut sub numele de Tradiție. Tradiție înseamnă ceea ce este transmis din generație în generație. Alături de mărturia Sf. Scripturi, credința creștină ortodoxă este comemorată în Sf. Euharistie, învățată de Părinții Bisericii, slăvită de sfinți, exprimată în rugăciuni, imnuri și icoane; precizată de cele 7 Sinoade Ecumenice; sintetizată în Simbolul de Credință, concretizată în preocupările de natură socială; și trăită în fiecare Biserică locală (parohie) prin puterea Duhului Sfânt. Viața Sf. Treimi este descoperită în fiecare latură a vieții Bisericii. În cele din urmă, Biserica ca întreg este păstrătoarea credinței creștine autentice care dă mărturie despre Revelația dumnezeiască.
SINOADELE ECUMENICE ȘI CREZUL
După cum Ortodoxia a evitat orice încercare de a limita perspectiva asupra Revelației dumnezeiești într-o singură direcție, la fel Biserica a evitat definirea în mod sistematic și elaborat a credinței sale. Ortodoxia afirmă că credința creștină vorbește despre comuniunea tainică dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu a devenit om în persoana Mântuitorului Hristos nu pentru a promova o nouă filozofie sau cod de conduită, ci pentru a restaura „viața cea nouă” în Sf. Treime. Această realitate, descoperită de Biserică, nu poate fi prinsă în limbaj, formule sau definiții. Cuprinsul credinței nu se opune rațiunii, ci este adesea dincolo de limitele rațiunii, la fel ca multe din aspectele importante ale vieții. Ortodoxia recunoaște slava cea de netăgăduit a lui Dumnezeu, ca și limitele minții omenești. Biserica recunoaște cu bucurie taina în ceea ce privește vorbirea despre Dumnezeu.
Biserica a acționat pentru a defini din punct de vedere dogmatic un punct al credinței numai atunci când adevărurile fundamentale ale acesteia au fost amenințate de rătăciri. De aceea, hotărârile celor șapte Sinoade Ecumenice ale Bisericii Nedespărțite sunt respectate în mod unanim. Sinoadele Ecumenice au fost adunări ale episcopilor din întreaga lume creștină pentru a stabili adevărata credință. Sinoadele Ecumenice nu au creat noi doctrine, ci au stabilit, într-un loc și timp determinat, ceea ce Biserica a mărturisit și învățat întotdeauna.
Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat la Sinodul din Niceea din 325 și la cel din Constantinopol din 381, a fost recunoscut de atunci ca exprimarea cea mai autorizată a adevărurilor fundamentale de credință ale Bisericii Ortodoxe. Adeseori, referirile la Crez îl consideră „Simbolul Credinței”. Această descriere a Crezului încearcă să îl prezinte nu ca pe o declarație sistematică, ci ca pe un lucru care descoperă o altă realitate mai mare despre care aduce mărturie. Pentru generații de creștini, Crezul a fost criteriul credinței adevărate și fundamentul educației creștine. Crezul este recitat în timpul slujbei Botezului și a Sfintei Liturghii.
(www.romarch.org)