Învățământ (I)

S-a închinat. Îndrăznesc să afirm că această ediție a Campionatului European a fost mai reușită decât precedenta, și asta nu neapărat fiindcă am fost și noi pe acolo. Zău că nu-i glumă ce am spus mai sus. Dar suntem obligați să recunoaștem că un asemenea turneu fără implicare emoțională n-are nici un haz. Una e să speri, să tremuri, să suferi, iar la urmă să te bucuri sau să înjuri (în cazul nostru funcționează numai această ultimă opțiune) și alta e să-i urmărești doar pe alții pentru care n-ai nici un sentiment. Să te uiți la meci ca la teatru și să-ți cultivi doar esteticul, nu și sentimentele. Pe de altă parte, asta te și scapă de feluritele traume pe care ți le poate produce un joc penibil, așa cum a fost cel al Naționalei noastre. Un joc venit parcă din mijlocul secolului trecut (în ceea ce privește viteza, că dacă ne referim și la tehnica fotbaliștilor, atunci constatăm că nici măcar unul singur dintre componenții reprezentativei de azi nu se apropie de ceea ce făceau vrăjitorii de acum o jumătate și ceva de secol precum Petschowski, Ozon sau Varga) cu mingi previzibile, cu o monotonie de-a dreptul jenantă, cu o lipsă de idei strigătoare la cer. Evoluția foarte bună a lui Lobonț este cea care ne-a salvat de la umilințe încă mai mari, presupunând că n-a fost suficient de umilitor faptul că am jucat cel mai prost fotbal nu doar de la această ediție, ci probabil din întreaga istorie a competiției. Aș zice că după Lobonț urmează vreo câteva locuri libere, apoi, departe rău de el, mai putem nota ca vag mulțumitoare evoluțiile lui Chivu (cu atât mai remarcabile cu cât omul venea cu o gravă leziune, dar aici e loc și de o discuție: s-a simțit sau nu faptul că e afectat și deci că s-a menajat în mod vizibil?, iar când a încercat să joace și fotbal, în ultimul meci, nu-i așa că a greșit absolut toate mingile pe care le-a lansat spre Mutu?) din primele două partide, precum și, iar la distanță, cele ale lui Raț și Codrea. Cât privește aportul celorlalți, în episodul următor.