Între risipire și regăsire – Predică la Duminica Fiului Risipitor

În raport cu Dumnezeu, iubiți credincioși, cu toții ne regăsim în parabola pe care a rostit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru că oricât am vrea noi de mult să fim fii adevărați, nu suntem consecvenți și devenim adesea fii risipitori. Orice păcat pe care-l săvârșește omul este o risipă și, în raport cu Dumnezeu, ne regăsim ca neascultători de poruncile Lui și apoi ca unii care plătim păcatul, pentru că orice păcat lasă urme adânci în ființa omenească.
Păcatul de care se face vinovat fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, am putea zice noi că este desfrânarea. Dincolo de faptul că a cheltuit averea părintească, faptul că a cheltuit-o în desfrânare este lucrul pe care ni-l înfățișeză Evanghelia de astăzi și Apostolul care s-a citit în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, ca un păcat care face ravagii în ființa omenească, zicându-ne Sfântul Apostol Pavel: „că orice păcat se săvârșește în afară de trup, dar păcatul desfrânării se săvârșește în trup și trupul este Templu al Duhului Sfânt”.
Acesta este păcatul pe care ni-l înfățișeză Evanghelia și care ne face, față de Dumnezeu, fii risipitori și nu fii adevărați. Este păcatul care stăpânește, domină lumea de astăzi. De la cei mai tineri oameni, chiar de la prunci și până la cei mai în vârstă, chiar dacă neputințele trupești sunt evidente, mintea și inima omului rămân murdărite și rănite de acest păcat, care în raport cu Dumnezeu, așa cum am ascultat în Apostolul care s-a citit astăzi, ne coboară foarte jos și ne face să riscăm mântuirea sufletelor noastre, să ne riscăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu, deși suntem creștini botezați în numele Sfintei Treimi.
Așadar, astăzi Biserica și Evanghelia care s-a citit ne cheamă să medităm adânc la viața noastră și să vedem cum suntem în raport cu Dumnezeu. Și vom vedea că nu suntem consecvenți și că păcatul nostru de căpetenie este desfrâul și nu neapărat cel al trupului ci mai ales cel al minții și al inimii și mai ales cel al incosecvenței noastre față de Dumnezeu, care înseamnă tot desfrâu.
Vă spuneam adesea și vă repet și acum, în ceea ce privește credința în Vechiul Testament, poporul ales de multe ori a derapat de la El și Domnul Dumnezeu îl numea pe acest popor „popor desfrânat și adulter”, pentru faptul că nu și-a păstrat credința dreaptă, pentru faptul că nu L-au ascultat pe Dumnezeu, pentru faptul că și-au făcut idoli, pentru faptul că și-au făcut mai mulți dumnezei, pentru faptul că ei l-au înlocuit pe Dumnezeu cu făptura și chiar cu ei înșiși.
Toate acestea pe care vi le-am spus, în ceea ce privește poporul ales, sunt valabile și pentru noi, pentru că toate acestea în raport cu Dumnezeu, dacă suntem sinceri și realiști, ni se întâmplă și nouă. Atunci, putem fi numiți așa cum a fost numit poporul evreu, desfrâul și adulterul fiind păcate pe care ar trebui să le mărturisim în scaunul de spovedanie, cu toată responsabilitatea și cu conștiința încărcată.
În raport cu Dumnezeu, această risipă despre care vorbește Evanghelia de astăzi este și risipa darurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat. Anii vieții sunt un dar de la Dumnezeu. Oare câți dintre acești ani pe care ni i-a dat Dumnezeu să-i trăim îi aparțin Lui, Celui care ni i-a dat? Sănătatea trupului, cât am pus-o în slujba lui Dumnezeu și cât am pus-o în slujba păcatului? Calitățile pe care Dumnezeu ni le-a dat, fiecare atât cât a reușit să clădească dimpreună cu Dumnezeu și cât în slujba păcatelor proprii?
Toate acestea, iubiți credincioși, ne fac fii risipitori în raport cu Dumnezeu și toate acestea trebuie neapărat să le reconsiderăm. Și anii pe care ni i-a dat Dumnezeu și pe care urmează să îi mai trăim, să-i închinăm lui Dumnezeu și sănătatea trupului nostru să-i dăruim lui Dumnezeu și toate calitățile cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu, să I le întoarcem pe măsură.
În raport cu semenii noștri, fiecare am fost copii sau încă mai suntem fiii părinților care ne-au născut pe acest pământ, de câte ori nu am fost noi fii risipitori în raport cu părinții noștri după trup? Încă din tinerețile noastre, din copilăria noastră și poate până au trăit părinții noștri pe pământ, de câte ori nu am fost noi fii risipitori?
Și în raport cu aproapele nostru, în calitatea noastră de părinți, fie după trup, fie după duh, de câte ori fiii noștri au risipit toată avuția pe care noi le-am dăruit-o? Și nu trebuie să dau exemplu sau exemple, pentru că fiecare, așa cum spuneam dacă se privește pe dinăuntru, dinăuntru însemnând și casa și neamul din care se trage, își dă seama că întradevăr fiii risipitori au fost, sunt și vor fi și în raport cu Dumnezeu și în raport cu părinții după trup și în raport cu părinții după duh, dar în același timp și în raport cu semenul care risipește la nesfârșit ceea ce îi dăruiește celălalt.
În ce ne privește pe noi, duhovnicii, și pentru că noi vă înduhovnicim pe marea majoritate dintre cei care sunteți aici astăzi la Sfânta Liturghie, trăim foarte des starea părintelui iubitor din Evanghelia de astăzi. Nu reușim niciodată să Îl înlocuim pe Dumnezeu, pentru că în Evanghelia de astăzi Tatăl este Însuși Dumnezeu, dar suntem chemați mai ales noi preoții duhovnici, să fim asemenea Tatălui iubitor din Evanghelia de astăzi, pentru că ceea ce săvârșim noi în Biserică și mai ales în scaunul spovedaniei nu este altceva decât ceea ce s-a întâmplat fiului risipitor și este cumplit iubiți credincioși, să vezi un om pe care l-ai întâlnit încă de mic copil, risipindu-se în anii tinereții, neștiind dacă se va mai întoarce înapoi. Aceste lucruri sigur că noi le trăim mai intens și mai conștient, dar și dumneavoastră în calitate de părinți după trup de multe ori trăiți același sentiment.
Așadar, să luăm aminte și să învățăm din Evanghelia de astăzi să nu ne risipim, să nu ne risipim nici anii vieții, să nu ne risipim nici sănătatea trupului, să nu ne risipim darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, ci să le punem în slujba Lui și în slujba aproapelui nostru. Chiar dacă nu vom fi consecvenți așa cum ar trebui să fim, din cauza neputinței firii, a păcatelor pe care le moștenim și la care adăugăm, a distracției în sensul risipirii timpului în alte lucruri care nu sunt folositoare, totuși să nădăjduim că dacă ne întoarcem, iată, măcar în cea de-a șaptea zi a săptămânii. În ziua Duminicii la Tatăl nostru, El va rosti precum s-a rostit asupra fiului risipitor „mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”, El-Dumnezeu v-a junghia vițelul cel îngrășat care nu este altul decât pe Fiul Său Cel Unul Născut și ne va dărui Trupul și Sângele Lui în Taina Sfintei Euharistii și mai mult decât atât ne va îmbrățișa și ne va săruta pe obraz. Amin!
(Pr. George Cazacu, Sursa: Doxologia.ro)