Între nevoință și ipocrizie, sau despre două moduri de a fi

În calea relațiilor autentice dintre oameni stă, ca o piatră de poticnire, ipocrizia. Orice fel de ipocrizie, dar mai ales cea a lui ca și cum am fi deja sfinți. Pornit în căutarea fratelui, a aproapelui pe care Domnul poruncește să îl iubim, te pomenești rătăcind între măști opace, dincolo de care nu transpare nimic. Alergând în căutarea unui celălalt viu, în derularea acestui joc al măștilor și al cețurilor, nu găsești decât ima-gini atent construite, poleieli, zâmbete imobile ce se vor angelice. În locul dragostei, discurs, în locul fratelui o umbră, în locul bărbăției o „cuvioșenie“ molatecă… ca și cum nu am mai fi din această lume.
Și totuși, nimeni nu se va schimba vreodată dacă din dorința de a fi autentic, de a fi el însuși, va da frâu liber tuturor pornirilor sale. Nevoința înseamnă tăierea voii, a impulsurilor pătimașe și în definitiv presupune să fii altfel decât știi tu că ești. A te nevoi înseamnă să devii așa cum Domnul poruncește. Într-unul din Patericele mai noi găsim o situație derutantă din perspectiva lui ca și cum: Un monah s-a rugat multă vreme să dobândească dragoste față de aproapele și față de Dumnezeu, dar sufletul său a rămas mai departe arid, fără căldura dragostei pe care o căuta. Și-a spus atunci: „fără dragoste fiind, mă voi purta ca și cum aș avea dragoste pentru întreaga zidire“. După mulți ani de făptuire, Domnul S-a milostivit și în sufletul pustiit de uscăciune al monahului s-a revărsat o dragoste nebănuită față de tot ce îl înconjura. Oare monahul din povestioara aceasta a fost sau nu un ipocrit când el se purtaca și cum ar avea dragoste, deși ni se spune pe șleau că el nu avea așa ceva?
Sfântul Apostol Petru vorbește despre „omul cel ascuns al inimii“, iar Sfântul Apostol Pavel atenționează asupra conflictului dintre omul vechi și cel nou. Căutându-ne în noi propria identitate ne găsim străfundurile ca fiindu-ne străine. „Omul cel ascuns al inimii“, adevăratul nostru chip, este tăinuit în primul rând de noi. Poruncile Domnului nu sunt decât jaloane pe traseul interiorizării noastre și al regăsirii chipului.
Avem, așadar, două situații divergente în care acțiunile noastre sunt în contradicție cu noi. Pe de o parte ca și cum-ul ascetic al nevoitorului, care fiind în dezacord cu sinele superficial ne pune în acord cu adâncul nostru, în lumina poruncilor dumnezeiești, iar pe de altă parte, un alt ca și cum, al ipocritului, aflat în reală contradicție cu sine. Distincția este dificilă mai ales că uneori cele două atitudini ajung până la identitate formală. Elementul esențial care le deosebește este însă corectitudinea modelului asumat. Tipul de ipocrizie despre care discutăm este susținut de înțelegerea eronată a sfințeniei. Citind viețile sfinților mai vechi sau mai noi (de la Patericul egiptean și până la Sfântul Ioan de Kronstadt), găsim oameni vii, cu căderi și ridicări spectaculoase, fără nimic teatral în ei. Între cădere și ridicare stă pocăința.
Nevoitorul intră în contradicție cu sine, dar stă în comuniunea sfinților, fiind următor poruncii. Ipocritul intră în contradicție cu sine și se închide în virtuți iluzorii, pentru că nu îndrăznește să facă pocăință și pierde astfel resursele nădejdii. Recuperarea noastră începe cu smerenia, iar smerenia începe cu asumarea înțelegătoare a realității. Diferența dintre cele două moduri ale lui ca și cum este diferența dintre adevăr și minciună.
(sursa: Ziarul Lumina)