Între fascinație și teroare

Oricât ne-ar copleși bogăția de informații cu care ne răsfață veacul XXI, cetățeanul mileniului III n-are cum să le știe pe toate, cu atât mai mult cu cât există (și rezistă!) enclave în care, din cauza secretomaniei maladive și strictei cenzurări a oricărei încercări de comunicare, imaginea de ansamblu mai poate fi reconstituită din afară doar fragmentar, din cioburi de informații disparate, după necesara curățare de horbota propagandistică și reașezarea lor cât decât într-o logică rațională.
Recent, Coreea de Nord anunță că pregătește o monumentală aniversare (mereu sărbătoresc ceva, am pierdut șirul – pare-se, 70 de ani de la fondarea statului de către Kim Il sung), prilej cu care suspendă acordarea vizelor de intrare în țară. Probabil, interdicția nu se va aplica liderilor chinezi, dar, oricum, rămâne ciudat să te bucuri triumfător… închizând ușa oaspeților! Greu de priceput motivele – dar ce-i de înțeles în țara dinastiei Kim?
Ne ajută cumva cartea Lorettei Napoleoni, de curând apărută la Editura Corint: „Coreea de Nord între fascinație și teroare”. Aflăm mai întâi năstrușnicii hazoase, care mută orice tentativă de analiză rațională într-un fantastic delirant, scoțând-o total în afara credibilului. Fiului lui Kim Il sung (și tatăl actualului lider, rubicondul Kim Jong un), considerat „soarele comunismului” și „lider ceresc”, i s-au mutat data și locul nașterii, fiind transferat din baza militară sovietică siberiană în care a văzut lumina zilei taman pe vârful muntelui sfânt Paektusan. La fericita sa apariție pe lume, iarna s-a preschimbat în primăvară și o nouă stea s-a aprins pe bolta cerească, sub un dublu măreț curcubeu. Kim Jong il, care ar fi început să vorbească și să meargă la frageda vârstă de șase luni, avea puterea să schimbe starea vremii, să vindece orbii, ologii și bolnavii incurabili.
„Liderului ceresc” nu-i erau necesare funcții organice elementare cum ar fi urinarea și defecația, întrucât aparținea supranaturalului și, în consecință, n-avea de ce să funcționeze precum muritorii de rând. Nu știm dacă mirabilele însușiri s-au transmis ereditar și noului lider, și nici nu găsim deslușiri în spațiul public coreean, total redus la strictul necesar propagandistic, dar, oricum, aura fantasticului și supranaturalului continuă să-l nimbeze și pe Kim Jong un.
Bine, s-ar putea spune, dacă în mentalul colectiv s-au încetățenit astfel de credințe, este treaba coreenilor să-și gestioneze cum vor reprezentările și credințele. În ce ne privește, altul ar fi punctul de interes: relația cu evoluția ideologiei ceaușiste, în multe puncte asemănătoare cu „doctrina Juche”, introdusă ca adevărată religie de stat încă prin 1950 de către Kim Jong sung. În locul marxismului pur, nord coreenii instaurează noțiunea de „ren”, care așază în centrul societății conceptul de familie, condusă de un tată „conducător suprem”: „conducătorul este un creier impecabil al corpului viu, masele își pot primi viața în schimbul devotamentului față de el, iar partidul este sistemul nervos al acestui corp viu”. Fără de „tată”, care este creierul, și fără de partid, care este sistemul nervos, „masele vor rămâne niște membre moarte, deoarece nu vor fi decât brațe și picioare”.
Noțiunile-cheie ale „Juche”, deplin asemănătoare cu țelurile ceaușiste, se întemeiază pe „chaju”, adică independență politică și ideologică, „charip”, autonomie economică obținută prin bazarea pe forțe proprii, și „chawi”, independență militară prin apărarea țării de către întregul popor (la noi, gărzile patriotice). Dogmele comunismului de tip sovietic (și chinez), considerat de mult depășit, sunt înlocuite cu elemente ale naționalismului egocentrist, activate intens și pe vremea ceaușismului.
Oricât de deșănțat a putut părea, cultul personalității n-a atins, în România, proporțiile incredibile de la Phenian, dar este de bănuit că, fără răsturnarea din 1989, s-ar fi tins către recorduri similare. N-avem cum detalia într-o rubrică de gazetă sumedenia flagrantelor apropieri între traiectoriile prezumate ale celor două ideologii și realitatea traducerii lor în fapt; cititorii cărții o pot face, astfel imaginându-și cam unde am fi ajuns urmând trendul impus de „eroul între eroi”.
Numai că a cam trecut vremea revelațiilor, uimirilor, declarațiilor gongorice și amuzamentului cinic: cu 25 milioane de locuitori, fie ei și crunt oprimați, dar cu 60 de bombe atomice în rastel și rachetele aferente, Coreea de Nord a ajuns să conteze în marele joc politico-strategic mondial. Inclusiv la cacealma. O victorie a filosofiei „Juche”?