Între dramatism și silă

Cine iubește snookerul și are timpul și răbdarea de a urmări un meci sau un turneu întreg înțelege sigur că meciul din finala openului galez dintre Judd Trump și Stuart Bingham a fost cu adevărat un eveniment demn de istoria acestui sport. Dacă am privi doar evoluția scorului (0-4, 3-5, 6-6, 8-7, 8-9) ne-am da seama că a fost o luptă titanică, soldată cu victoria nu neapărat a celui mai bun ori mai spectaculos, ci a celui care a administrat mai matur momentele de cumpănă, adică Bingham, care la 40 de ani are totuși altă abordare decât Judd la cei 27. A fost o bătălie între exactitatea dusă la perfecțiune și tentația de a lovi mereu în cel mai spectaculos mod cu putință, care adesea e însă păgubos. Ca să transpunem în plan fotbalistic, Judd e un Real Madrid, iar Bingham un Bayern Munchen. Ambii au avut lovituri excepționale, iar diferența din start, de patru frame-uri, s-a creat tocmai fiindcă în trei din ele Judd, care conducea cu câte 50 și ceva de puncte, a încercat imposibilul, doar pentru spectacol. N-a fost să fie decât spectacol, prilej cu care încep să prindă consistență vorbele comentatorului Marius Ancuța care a zis încă din semifinală că se teme că Judd ar putea deveni un nou Jimmy White. Pentru cei care nu cunosc lumea asta cu totul specială, Jimmy, înainte de a fi cel mai bun prieten al lui Ronnie O’Sullivan, dar și al lui Ronnie Wood de la Rolling Stones, este fenomenul care a jucat 6 (șase!) finale ale Campionatului Mondial… și le-a pierdut pe toate! Mai trebuie să spun și că deși finala s-a terminat pe la 1.30 noaptea, ieri nu m-am simțit deloc obosit. Și nici măcar supărat pe Judd.
Tot duminică, mi-a fost dat să văd două chestii complet diferite de cea de mai sus. A fost mai întâi meciul de tenis în care Irina Begu părea dusă cu de-a sila pe teren, unde dădea în minge doar așa, fiindcă era pe acolo. N-am văzut nici o lovitură gândită, nici o traiectorie calculată, nimic. Părea mai degrabă că mingea dădea în ea, nu ea în minge! Mai pe înserate, derby-ul fotbalistic dintre Astra și Viitorul. Ca să mă bag în metafore tip TV, aș zice că erau niște astre în beznă și un viitor sumbru. Cu adevărat strigător la cer e că împiedicații ăștia câștigă într-un sezon cam cât Judd sau Bingham în 4-5 ani, ei fiind locurile 2 și 3 în lume.