O lansare de carte este, așa cum spune un prieten poet, Emilian Marcu, alături de care-am participat la nenumărate asemenea manifestări, „o sărbătoare”. Este o sărbătoare pentru toți cei care se însoțesc la un astfel de eveniment, dar în primul rînd pentru autor, pentru că acesta trăiește atunci momentul de deplină împlinire a efortului său creator. Ca formă de disciplină intelectuală, scrisul poate aduce pentru cel care lucrează „la sertar”, care pritocește cuvîntul îndelung și-l așterne tihnit pe hîrtie, adunînd treptat file de manuscris pe care-și propune cîndva să le publice, satisfacția intimă a unei construcții care se așează temeinic, de la temelie pînă la acoperiș, o construcție căreia, în funcție de felul în care vezi cum se configurează, îi poți aduce oricînd corecții, îi poți imagina și alătura anexe și dependințe care să-i îmbunătățească funcționalitatea. Cînd e vorba însă de scrisul jurnalistic, scrisul acela despre care unii spun că trăiește numai o zi, care „se consumă” odată cu ziarul, nu ai răgazul unei înfăptuiri căreia să-i prevezi dintru început toate elementele de utilitate și rezistență. Ești limitat ca extensie, ești presat de timp, ești nevoit să spui cît mai mult într-un text cît mai concentrat, trebuie să renunți și să „periezi” textul astfel încît totul să se împlinească rotund, să nu te risipești pe căi lăturalnice, să fii explicit pentru o paletă cît mai largă și mai diversă de eventuali cititori. Dar există și texte de gazetă care nu vor să se consume odată cu ziarul, care au rezistență, care nu conțin doar nudă substanță informațională, care au, dacă vreți, un filon literar, un nucleu care poate fi exploatat, dezvoltat pînă la extensia unei povestiri sau a unui roman. Astfel de scrieri care-au văzut lumina tiparului fulgerător, pe filă de ziar, dar care chiar dacă vizează un eveniment anume conțin substanță neperisabilă, sînt tot mai des selectate și publicate în volum. Autorii lor, jurnaliști și publiciști de cotidian, simt la un moment dat că trebuie să se definească și altfel, să nu fie percepuți doar ca autori de texte scrise pe colț de masă. Textele respective, care au fost cîndva cuplate la realitatea cotidiană, devin astfel secvențe care reconstituie totodată biografia autorului lor. Știi pe unde a trecut, cu cine s-a întîlnit, cum a perceput o anumită întîmplare. Și sînt „Întîmplări care se uită greu”. Tiberiu Avram, redactorul șef al „Monitorului de Suceava”, năpădit acum de problemele administrative ale ziarului, trăiește cu siguranță cu regretul celui care dispune de prea puțin timp ca să mai scrie. Dar din anii îndelungați de trudnic condeier s-au adunat texte care pot rodi din nou acum în volum. Texte despre tradiții creștine, despre mituri și oameni din Bucovina, despre oameni marginalizați, întîmplări din cotidian, „Întîmplări care se uită greu” așa cum spuneam, titlu ales pentru una din cărțile cu care debutează astăzi. Pentru că mai există încă o carte, o carte în care se înșiruie apetisant o suită de interviuri realizate pe parcursul cîtorva ani pentru săptămînalul „Jupânul” („Interviuri cu Jupâni”). Două cărți în tandem, o dublă sărbătoare pentru Tiberiu Avram, dar o sărbătoare și pentru noi, cei de la „Monitorul”. Și totodată o provocare.
