INTERDICȚII

Sociologii susțin că înmulțirea peste măsură a limuzinelor, precum și proliferarea explozivă a vilelor, ar demonstra „statutul colonial” al respectivei zone. Și la Kinshasa, și la Rawalpindi, străzile sunt tixite de mașini luxoase, dar alături circulă căruțe și ricșe; vilele răsar precum ciupercile, în vreme ce periferiile sunt strivite sub mizeria bidonville-urilor. Semnul progresului autentic l-ar constitui dezvoltarea echilibrată, contrastele violente probând mai degrabă subdezvoltare. In numai doi ani, orașele României au fost potopite de autoturisme fabricate „afară” – marea majoritate fiind noi-nouțe.
Am dormit, o noapte, la hotelul „Moldova” din Bacău și, dimineața, a fost simplu să-mi găsesc mașina în parcare: era… singura „Dacie”. În rest, toate mărcile cu putință, și nicidecum rablele de care se tot teme ministrul Vlădescu, ci exemplare ieșite de pe bandă cu un an-doi în urmă. Mai toate marile orașe se confruntă, acum, cu sufocarea traficului: trama stradală a rămas cam aceeași, iar mașinile s-au înzecit! Cu ani în urmă, consideram gag reușit secvența în care Louis de Funes se-nvârtea la nesfârșit cu mașina în jurul unui magazin, vânând eliberarea unui loc de parcare. Credeam că-i invenție comică, dar uite c-am ajuns și noi, mai ales în București, să ne plimbăm speranțele în cerc în căutarea locșorului jinduit.
Realitatea orașelor cu circulația semi-paralizată obligă la căutarea de soluții. De regulă, Comisiile municipale de circulație recurg la cea mai proastă și păguboasă „rezolvare”, plantând pretutindeni semnul „oprirea interzisă” (ori staționarea). Cel puțin la Iași, mai fiecare stâlp este ornat cu X-ul interdicției. N-ai voie să oprești în preajma piețelor agro-alimentare, a magazinelor de electrocasnice (ce faci, iei frigiderul în spinare?), a spitalelor, a bancomatelor – adică, exact acolo unde ai mai mare nevoie s-jungi cu mașina. Și mă tem că nu-i vorba de-o rețetă ieșeană; mai toți edilii consideră că amplasarea excesivă a interdicțiilor generează disciplină rutieră.
E chiar pe dos: realitatea traficului jugulat determină eternă încălcare a restricțiilor. Plasate pretutindeni, cu și fără rost, semnele „oprirea interzisă” și „staționarea interzisă” nu mai impresionează pe nimeni. În dimineața de vineri am numărat 162 (!!) de mașini staționate de-a lungul unui bulevard ieșean, cum ar scrie agenții rutieri în procesul-verbal, „în raza de acțiune a semnelor” cu pricina. Și asta pe-o singură stradă! De ani și ani, „riveranii” parchează, noaptea, în aceleași zone interzise; mă tem că n-au fost deranjați niciodată cu vreo întrebare. Și asta pentru simplul motiv că excesul duce la banalizare și nimeni nu mai dă doi bani pe rigoarea semnului compromis. Ce să facă Poliția rutieră? Poate ridica, de pe o singură stradă, 162 de mașini? Pe care o alege prima? Și de ce pe aceea? Doar fiindcă-i „Dacie”? Iar cetățeanul, ce să facă? Să parcheze pe acoperișul blocului? Să-și bage mașina în baie?
Soluția ar fi, până la construirea ipoteticelor parcări sub și supra-terane, regândirea fluxurilor și aducerea lor sub semnul logicii momentului.
Iată: de-a lungul străzilor pe care circulau, cândva, troleibuze, au rămas țepene interdicțiile de staționare pe banda de lângă trotuar. Nu-și dă nimeni seama că-s complet inutile? În fața magazinelor se pot lesne amenaja locuri de scurtă staționare „de aprovizionare”, cum există pretutindeni în orașele europene. Și – aici e aici ! – zonele în care, prin tradiție și din acută necesitate, nimeni nu respectă semnele de circulație, se cuvin gestionate hotărât: ori, ori! Ori interdicția poate fi salutar ridicată, ori zona complet curățată. A lăsa să coexiste la infinit în bună pace interdicția cu încălcarea ei flagrantă înseamnă că, în România, nu-i nici lege, nici tocmeală: e haos.