Cum poetic se exprima un cititor într-un comentariu la un articol mai vechi, emigrantul român este ca un arbore care și-a lăsat rădăcinile în pământul de acasă.
Legăturile cu „acasă” și deci „seva” acestui „arbore” se materializează de multe ori și prin contactul cu mass-media românească.
Observ că în ultima vreme acest contact nu este o limfă hrănitoare pentru sufletul și intelectul unui emigrant ci mai degrabă o otravă care ucide încet românismul din el și-i reduce drastic autostima.
Mă refer la faptul că în ultima vreme, diverși ziariști resimt o plăcere masochistă atunci când reușesc, prin articolele lor, să minimalizeze valorile și realizările românilor.
Dacă ar fi să dăm crezare unui anumit soi de ziariști, am spune că românii nu au creat nimic nou sub soare, reușind doar să copieze fidel (mai mult sau mai puțin) ceea ce au văzut și auzit la alții.
Când ești departe de casă, ești poate mai receptiv la astfel de știri și este foarte posibil să-ți schimbi complet convingerile proprii.
Tot de la acest gen de știri mi s-a tras și încurcătura în care m-am aflat zilele trecute când un italian s-a arătat interesat de bucătăria românească.
La întrebările sale despre bucate tradiționale românești pur și simplu n-am știut ce să răspund ..
Și asta din cauza ideilor vehiculate de unii ziariști conform cărora bucătăria românească este „sublimă dar lipsește cu desăvârșire”!
Astfel am aflat dintr-un ziar național că sarmalele nu mai sunt românești. Sunt sârbești și se numesc „sarme”.
Cașul de oaie tăiat felii, sărat și conservat în zer nu mai este românesc. Este grecesc și se numește „feta greca”. (Mă întreb totuși cum conservau cașul românii din vechime până a afla cum se face feta)
Fierturile de carne sau legume nu sunt în nici un caz românești. Pentru că supa e evreiască iar borșul rusesc.
Dulcețurile nu pot fi românești pentru că s-ar putea să fie turcești. Iaurtul este bulgăresc. Ca și castraveții în oțet.
Salata boeuf este cunoscută în Italia sub numele de salată rusească. În Rusia este cunoscută ca „salată italienească”. Deci mai mult ca sigur nu este românească.
Până și micii, fel de mâncare cu care se delectează toți românii de la nord la sud, de la est la vest, de la mic la mare și de la vlădică la opincă, nu sunt, după spusele unora, fel de mâncare românesc. Micii sunt, dacă nu ați știut, bosniaci și se numesc „cevapcici”.
M-am gândit că aș putea să aduc în discuție turtele românești. Îmi amintesc că pe vremurile când bunică-mea ne răsfăța pe noi, nepoții, cu aceste bijuterii culinare, de o simplitate dar și de un rafinament desăvârșit, eram convins că turtele coapte pe plită sau vatra cuptorului cu lemne pot avea pe deplin eticheta de „specific românesc”. Tot un ziarist m-a făcut să-mi schimb ideea, dându-mi de știre că turtele le-au inventat italienii și le-au numit „pizza”.
Poate aș fi încercat să explic italianului interesat și ziariștilor neinteresați de bucătăria românească faptul că în spațiul balcanic, bucătăriile tradiționale ale diverselor nații s-au împletit și influențat reciproc, dând naștere de-a lungul istoriei unui imens tezaur gastronomic care încă așteaptă să fie apreciat (și publicizat) la justa sa valoare. Știu însă că în zilele de astăzi , o persoană care încearcă să-și argumenteze „rădăcinile” cu „acasă” ar putea fi definită ca fiind „naționalistă” și de aceea am preferat să-i explic interlocutorului meu că în urma celor citite prin ziare, românilor nu le-a mai rămas decât un singur produs cu care să se mândrească, fiind 100% tradițional românesc: gaura covrigului (kovrigul fiind bulgăresc).
Moșgavrilă, de 10 ani emigrant în Italia
