Copiii se tem uneori de diverse lucruri care adulților le par inofensive. Frica se manifestă diferit în funcție de vârstă. Anumite lucruri, persoane, situatii care declanșau frică într-o anumită perioadă dispar, dar pot fi înlocuite de altele. Copiii nu reacționează la fel deoarece ei înțeleg lucrurile diferit în funcție de mai mulți factori (experiențe anterioare, atmosfera și relațiile din familie, bagajul de cunoștințe, reacțiile din jur etc.).
Un lucru bun ar fi să cunoaștem ce declanșează anumite sentimente de teamă, ce reprezentări creează în mintea copilului, ce conexiuni face etc. Astfel am putea interveni mai eficient, l-am putea ajuta să-și înfrunte temerile. Pentru aceasta e nevoie de multă răbdare, înțelegere și comunicare. Pentru început pot fi urmărite și descifrate mesajele trimise de temeri (refuză să meargă într-o cameră alăturată, cere să rămână lumina aprinsă, te roagă să nu aspiri, nu vrea să întâlnească o anumită persoană, insistă să nu îi cumperi un colac pentru baie, etc.).
Dacă știi de ce îi este frică poți să începi să-i demonstrezi că frica lui nu are baze reale și deci nu este cazul să-i fie teamă. Nu este ceva ce poți rezolva imediat, dar prin comunicare și diferite acțiuni poți înmuia frica și reda încrederea, curajul.
Este bine să discutăm cu copilul anumite pericole, însă fără a apela la scenarii imaginare. Bineînțeles că nu ne dorim să se rătăcească de noi, dar nici nu ne dorim să-i fie frică de orice om pe care îl întâlnește, etc. Copiii au o imaginație bogată. Ei inventează tot felul de lucruri de care se tem, pentru că nu le cunosc , dar și pentru că planurile real/imaginar se întrepătrund.
De cele mai multe ori temerile apar din prea multă grijă manifestată de părinți. Nu este de acuzat că părinții au uneori reacții exagerate. Ei înțeleg pericolul pe care copilul nu îl întrevede. Din dorința de a-l proteja uneori doar îl sperie. El tot nu înțelege de ce adultul a avut o anumită reacție, dar începe să se teamă de acel lucru. Majoritatea fricilor sunt induse sau întreținute de adulți, fără să-și dea seama sau cu buna știință.
Mai grav este că unii părinți, pentru a se asigura că nu se va repeta un anumit lucru, sperie intenționat copilul, fără a anticipa consecințele („Dacă pleci de lângă mine te ia moșul’, „Dacă nu mănânci chem cățelul”, „Dacă …vine…”. Toate aceste amenințări sunt extrem de distructive. Limitarea excesivă nu are ca rezultat un copil cuminte ci un copil timorat care poate declanșa tulburări de comportament și chiar fobii.
Până la un moment dat fricile copilului sunt firești. Părinții trebuie să se poarte normal, să-l ajute să-și crească încrederea în el și să împiedice frica să-l domine, să creeze în mintea lui evitarea acțiunilor sub pretextul conștient sau inconștient al fricii.
Nu trebuie minimalizate temerile copiilor considerând că sunt nefondate, mofturi (chiar dacă pentru adult așa par). Obligându-l să le înfrunte, folosind ironia, se accentuează starea de frică. Temerile trebuie „demontate” la nivelul de înțelegere al copilului, cu argumente și demonstrații. Cu cât copilul dobândește mai multe cunoștințe, cu atât o serie de temeri dispar.
www.problemele-copilului-meu.ro
