Întâmpinarea sărbătorii într-o societate secularizată

În ultima vreme se face simțită o desacralizare a modului de prăznuire a marilor sărbători din cursul anului bisericesc, atât în mediul urban, cât și în cel rural. De aceea Paștile, Crăciunul și alte Praznice Împărătești tind să devină sărbători laice, civile și sunt mai puțin primite și respectate ca sărbători bisericești. Slăbirea credinței vine ca urmare a secularizării și mișcărilor ateiste, prin care se dorește înlocuirea acestor mari evenimente sacre cu unele profane. În locul Învierii Domnului, omul modern se bucură de sărbătorile primăverii, locul mielului pascal este luat de iepuraș.
Aflăm din scrierile lui Eusebiu de Cezareea cum însuși Împăratul Constantin cel Mare participa în mod direct la Marele Praznic. Taina aceasta o înțelegeau mai bine creștinii primelor secole, trezvia lor era mai adâncă și conștiința păcatului era mult mai vie, dovadă sunt miile de scrieri istorice și duhovnicești care ne-au fost lăsate ca o moștenire peste veacuri și ca un exemplu de urmat. Și noi creștinii din acest secol, greu încercat de tot felul de surogate promovate, suntem chemați să reînviem odată cu Hristos. De cele mai multe ori ne îndepărtăm de folosul tainei din cauza păcatelor și astfel suntem în pericol ca trupul să devină mormânt sufletului.
În prezent, creștinul trebuie să caute în el însuși motivații care să poată să îi susțină credința și raportarea la evenimentul Învierii. Din păcate, de cele mai multe ori, în mod paradoxal, observăm cu stupoare cum noi creștinii moderni ne bucurăm de strălucirea slujbelor sâmbăta și duminica, iar în celelalte zile ducem o viață cât se poate de secularizată.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos afirma că secularismul reprezintă „pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Secularismul reprezintă respingerea etosului eclesial și infiltrarea așa-numitului duh lumesc în viața noastră“. Omul modern, din cauza acestui curent al secularizării, va ajunge să nu mai trăiască o viață religioasă, va ajunge să nu se mai bucure și cu Dumnezeu. Descreștinarea omului modern tinde să lovească și țările ortodoxe. Mai mult ca oricând vedem cum mulți din semenii noștri Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viața lor și Îl marginalizează. Hristos nu mai este centrul vieții unui om secularizat, acesta fiind axat pe egoism, adică pe așezarea sinelui său drept centru al existenței sale, prezența sfințitoare a lui Dumnezeu trecând în plan secund. Tradițiile de la sate s-au devalorizat, ca să nu mai vorbim de cele din mediul urban, unde majoritatea creștinilor moderni înțeleg din noaptea de Înviere un motiv în plus de distracție și desfătare; sunt tineri și vârstnici care deopotrivă vin la biserică, iau Sfânta Lumină, după care merg în locuri dezumanizante și se bucură de darurile oferite de „iepuraș“ sau alte asemenea simboluri false. Lipsindu-se de modelul Hristos, omul modern și secularizat își caută alte „modele“. Tragedia omului post-modern, secularizat este aceea că nu mai are conștiința păcatului, iar una din plăcerile lui vitale este închinarea la pofte. „Pântecele este dumnezeul lor“ (Filip. 3, 19). Această „închinare“ este săvârșită cu atât mai mult în perioada pascală, uitând complet de adevărata Cină și de adevărata Hrană, care sunt Trupul și Sângele Mielului lui Dumnezeu. Suntem în Biserica lui Hristos de fiecare dată când facem bine, când ridicăm întristarea din ochii semenilor noștri, când nu ne vom mai privi pe noi înșine ca fiind centrul universului, când facem milostenie, când mergem la Sfânta Liturghie și ne împărtășim din Învierea lui Hristos, când nu uităm de cel sărac, de cel bolnav și de mântuirea noastră.
Din momentul în care Hristos a adus biruința asupra morții, Învierea a devenit lege universală pentru întreaga lume creată, nu numai pentru oameni, dar și pentru întregul cosmos în care fiecare dintre noi este cel dintâi. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, prin cufundarea în apă, pentru a ne ridica iarăși împreună cu El. Iar pentru sufletul curățit în apele botezului lacrimilor și arzând cu focul Duhului Sfânt, Învierea nu este numai speranță, ci și o realitate prezentă. Doar lacrimile noastre de pocăință și de bucurie pentru Învierea Domnului mai pot spăla păcatele noastre în această societate desacralizată, pentru ca arzând cu focul Duhului Sfânt, să ne putem bucura de realitatea zilei celei nesfârșite pregustată din bucuria Învierii lui Hristos.
(Drd. ierom. Ioan MEIU)