Înstrăinare, comuniune, rugăciune

Aparent în antinomie, înstrăinarea de lume și comuniunea sunt, în accepțiune duhovnicească, într-o unitate perfectă demonstrată de experiența râvnitorilor anahoreți. Retrași din lume în mod deliberat, aceștia își creează condiții de apropiere de Dumnezeu, dobândind astfel comuniunea cu divinitatea și păstrând-o, în același timp, pe cea cu lumea toată prin rugăciune. Poate părea impropriu apelul la aceste modele ale desăvârșirii pentru noi, cei mai mulți, ancorați în viața societății atât de zgârcită în a ne oferi spațiu și un mediu propice performanței de a atinge trepte duhovnicești înalte. Și, apoi, câți dintre noi avem vocația pustniciei? Să nu omitem însă că, așa cum pe celelalte paliere ale existenței – personal, profesional, social – ne fixăm cele mai înalte țeluri, așa și în plan duhovnicesc este esențial să ne stabilim obiectivul suprem, care nu poate fi decât mântuirea, folosindu-ne de exemplele edificatoare ale sihaștrilor.
Înstrăinarea de lume, rugăciunea și comuniunea sunt elemente constitutive ale unei vieți creștinești. Nu sunt scopuri, ci mijloace indispensabile avansării în urcușul duhovnicesc al fiecăruia. Înstrăinarea de lume înseamnă întoarcerea către sine, introspecție, proces independent de spațiu sau mediu. Viața creștinească autentică înseamnă reculegere, retragere interioară din vacarmul lumii. Într-adevăr, nu toți avem vocație de anahoreți, dar Dumnezeu a sădit în fiecare sămânța isihiei, înțeleasă în cel mai elementar sens – contemplație, liniștire, dobândirea păcii interioare -, doar că în cele mai multe cazuri nu a fost suficient udată, sau deloc, pentru a rodi.
Contrar percepțiilor din zilele noastre că isihia este apanajul unora, ea este o abilitate comună tuturor, pentru că toți ne dorim îndumnezeirea. Contemplarea născută din isihie „este rodul însănătoșirii sufletești, fiind ca un sfârșit și un chip îndumnezeitor, căci prin aceasta s-a lucrat îndumnezeirea omului (…), prin petrecerea în isihie”, arată Sfântul Grigorie Palama. Primind această semnificație a isihiei, o putem experia și noi spre contemplarea lui Dumnezeu în rugăciune curată. „Cei ce și-au curățit inima prin sfânta isihie Îl contemplă în ei înșiși pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte și de simțire, care este unită cu aceștia în chip de negrăit”, spune Sfântul Ioan Scărarul.
Rugăciunea ne așază în comuniune cu divinitatea și, în același timp, cu lumea întreagă. Comuniunea este starea natural-umană, modul firesc de trăire a oamenilor, după modelul comuniunii trinitare, și nu însingurarea propusă de cultura individualismului promovată în lumea de azi. A fi legați de altul înseamnă a avea comuniune și a avea comuniune înseamnă a comunica lumină, explică părintele Dumitru Stăniloae, subliniind, totodată, că în fiecare om este o lumină, care nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. „Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea reciprocă, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalți, avem totul.” Sintetizând, retragerea interioară, rugăciunea curată și comuniunea se constituie într-o schiță de parcurs duhovnicesc universal valabilă.
(Elena Gabriela Zamora, Ziarul Lumina)