Înot sincron pe uscat

Memorabilă. Antologică. Uluitoare. Halucinantă. Nu-mi mai ajung pleonasmele pentru a caracteriza în întreaga ei măreție cu cele două panarame alunecând grațios pe gazon, ca două le(s)bede din Lacul lui Ceaikovschi, spre bucuria întregii planete, că doar n-or fi fost atât de tâmpiți alde CNN ori Eurosport să nu cumpere, la orice preț, ditamai show-ul. Vă mărturisesc că în direct nici n-am prea văzut golul, fiindcă în fracțiunea de secundă dintre alunecarea (ca unși!) a celor doi și plonjonul autorului, deja râdeam ca un idiot, cu ochii înlăcrimați instantaneu și abundent. Glumesc: am văzut golul, că era și păcat să pierd unul din cele mai spectaculoase momente de fotbal-artă din câte am văzut în cam cincizeci de ani. A fost, cumva, ca un omagiu adus lui Gicu Dobrin, de care mi-am reamintit tot atunci: juca la Târgoviște, care avea un meci decisiv contra Petrolului, la Ploiești. A stat inert cât a fost nevoie, adică aproape tot meciul… până când, să tot fi fost minutul 79 sau 80, a luat o minge și, încadrat tot de doi fraieri, a plecat spre linia de fund. A trecut de ea, a ajuns aproape de groapa cu nisip. Ăia, după el. Numai că Gicu lăsase mingea pe drum, în careul mare, pe la colțul careului mic. De unde a bușit-o în ațe un altul, nu contează cine. Am râs atunci ore, apoi zile în șir. Și iată, n-am uitat faza nici după mai bine de un sfert de veac. Apropo: credeți că asta de miercuri rămâne și ea în istorie? Eu sunt convins că da, ba chiar în mai multe istorii, nu numai a fotbalului, dar și a umorului, a prostiei omenești (în varianta sa supremă: fotbalul românesc!) și câte și mai câte. Mă gândesc că pentru băieții ăia doi, Lovin și Neșu, se-arată în sfârșit o rază de lumină. Adică, dacă n-au prea scos-o la capăt cu fotbalul, cu siguranță că ar putea deveni coloana vertebrală a lotului național de înot sincron, că tot n-avem. Vă imaginați ce medalii olimpice le bat la ușă? Păi, dacă s-au descurcat ei atât de bine pe uscat, înseamnă că dacă i-ai pune s-o facă și în apă, le iese încă mai grozav, perfecțiunea întruchipată. Iar dacă vor să introducă și figuri noi, nemaivăzute, nici o problemă: maestrul coregraf Lovin e alături de ei. L-ați văzut, sper, când i-a ieșit impecabil chestia aia cu înnodatul picioarelor, mai grea de mii de ori decât „lotusul” din yoga. În numele lui Buddha, vă implor pe toți trei: lăsați dracului fotbalul. Cuummmm? L-ați lăsat de mult? Credeam că doar mi se părea mie.