Funeraliile actorului Gheorghe Dinică au început sobru, în foaierul Teatrului Național, colegii de scenă ferindu-și ochii plânși de camere, și s-au terminat în ropotele de aplauze ale unei mulțimi pestrițe, care l-a știut mai mult pentru muzica lăutărească decât pentru domnu’ Puiuț din Filantropica.
După două zile în care admiratorii au privegheat la căpătâiul actorului, vineri dimineață, esplanada Teatrului Național era ticsită de flori și lumânări. În foaier, s-au amestecat mari actori îndurerați, precum Mitică Popescu, Oana Pellea, Mircea Albulescu și Marin Moraru, cu admiratori înfocați ai maestrului, dar și cu amatori de fotografii cu vedete și de autografe.
Rând pe rând, colegii de scenă au stat câteva minute la căpătâiul actorului, iar Rică Răducanu, cu fața înroșită de plâns, a încercat să însenineze atmosfera: „I-ar plăcea mai mult să avem o orchestră, a fost un băiat căruia i-a plăcut viața”.
Discursurile despre geniul, talentul și unicitatea lui Gheorghe Dinică au fost „sparte” de Nelu Ploieșteanu care și-a amintit de petrecerile la care mergea cu acesta și de felul său de a fi. „Era de fiecare dată alt om, te făcea să te simți și tu actor”, a spus Ploieșteanu. Muzicianul a vorbit și despre celebrul local Șarpele Roșu, descriindu-l drept „un loc de cultură”. „Acolo se făceau poezii, se făcea Miss Șarpele Roșu”, a amintit Ploieșteanu.
După discursuri și slujba religioasă, coșciugul cu trupul lui Dinică a fost scos din teatru însoțit de aplauze prelungite și de lacrimi.
La Cimitirul Bellu în schimb, cordoanele de jandarmi prevesteau mai degrabă o mișcare de protest. Peste o mie de oameni au venit să-l vadă pe maestru. Cocoțați pe morminte, garduri și ghivece de flori, cu mic cu mare, au așteptat desfășurarea înmormântării. „Stai mă, că vorbim mai târziu, că vine cu mortu’”, spune urlând în telefonul mobil un bărbat de vârsta a treia îmbrăcat în „haina bună de piele”. Printre certuri pentru un loc mai în față, care se încheiau cu aceeași concluzie rostită la unison, „nu e nimic de văzut aici”, oamenii au intonat slujba și au spus în cor „Dumnezeu să-l ierte!”.
Pe lângă pădurea de telefoane mobile ridicate deasupra mulțimii pentru a mai prinde câte o vedetă de telenovelă, o femeie în trening filma în cadre largi, cu gesturi de „profesionist”, întreaga ceremonie.
După momentul solemn al salvelor de tun s-a instalat, însă, liniștea și, minute în șir după ce sicriul a ajuns în pământ, mulțimea a rămas în nemișcare, cu ochii pierduți, parcă așteptând să se întâmple ceva.
