„Îndrăznește, fiule!” – Exegeza Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Evanghelia Duminicii a II-a din Post

Minunea vindecării slăbănogului din Capernaum este relatată de sinoptici astfel: Matei 9, 1-8; Marcu 2, 1-12 și Luca 5, 17-26.
Sfinții Evangheliști Marcu și Luca expun episodul imediat după momentul vindecării unui lepros, deci înaintea intrării Mântuitorului în ținutul gherghesenilor, pe când Sfântul Evanghelist Matei relatează minunea după momentul izgonirii Mântuitorului din acel ținut.
Într-un timp relativ scurt, Mântuitorul a revelat oamenilor trei puteri nebănuite: asupra naturii, asupra demonilor, respectiv asupra păcatului și a bolii. Minunea adusă în atenția noastră îl are ca protagonist pe un slăbănog din Capernaum (Matei 9, 1); am putea spune că este vorba despre un consătean al Mântuitorului.
Capernaumul era numit „cetatea Sa” (Matei 9, 1; vezi și Matei 4, 13, Marcu 1, 21). Fără îndoială că slăbănogul Îi era cunoscut Mântuitorului; un paralitic, însă un altul decât cel de la scăldătoarea Vitezda, despre care face vorbire doar Sfântul Evanghelist Ioan (5, 2, 5).
Spre deosebire de paraliticul de la Vitezda, bolnav de 38 de ani și lipsit de orice fel de ajutor, cel din Capernaum ne este prezentat ca fiind înconjurat de dragostea și afecțiunea a patru prieteni. În lupta lui cu suferința nu era singur; patru îl slujeau, purtându-l pe umerii lor. Paraliticul de la Vitezda a fost vindecat de Hristos datorită voinței lui: „Voiești să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6), pe când pe cel din Capernaum Hristos l-a vindecat grație credinței celor patru care îl purtau. Credința lor a fost remediul, leacul vindecării slăbănogului.
Textul evanghelic surprinde lămurit momentul: „Văzând credința lor, (Hristos) i-a spus slăbănogului: „Fiule! Iertate îți sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Este primul om iertat din lume. Desigur, puterea de a ierta a preluat-o Biserica de la Întemeietorul ei prin Apostoli (Ioan 20, 23).
Pentru Dumnezeu, cei patru erau transparenți; le-a putut vedea credința. Credința celor patru în puterea dumnezeiască a lui Iisus reiese și din modul lor insistent de a ajunge în casa din Capernaum în care Mântuitorul Își rostea predica.
Nu era pentru prima dată când Iisus vindeca pe fundamentul credinței altora. Așa a vindecat pe sluga sutașului din Capernaum (Matei 8, 5-13), pe femeia ce avea curgere de sânge de doisprezece ani, în drum spre casa lui Iair (Matei 9, 20-22), pe fiica femeii canaanence (Matei 15, 21-28) și pe mulți lunatici, surzi și muți (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Desigur, Mântuitorul a vindecat pe mulți și din milă (Matei 8, 16).
Sfinții Evangheliști Marcu (2, 4) și Luca (5, 19) spun că cei patru, negăsind loc pe unde să-l introducă în casă, din pricina mulțimii venite din toate satele Galileei, Iudeei și Ierusalimului, s-au suit pe acoperișul locuinței în care se afla Iisus de câteva zile și, desfăcându-l, l-au lăsat pe slăbănog cu patul în mijlocul casei, înaintea lui Iisus. Ne este cunoscut faptul că, la evrei, casele aveau o parte a acoperișului rabatabilă și erau prevăzute cu o scară exterioară, cu un parapet protector din cărămidă. De obicei, pe acoperișul casei, evreii, când aveau oaspeți, montau corturi în care se putea dormi sau, de multe ori, puneau la uscat bumbac, in ș.a.
Cât privește patul slăbănogului, exegeții spun că era un pat format dintr-un schelet, probabil din lemn sau din metal, rabatabil, prevăzut cu o plasă pe care se punea o saltea subțire.
Cauza slăbănogirii erau păcatele: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2), i-a spus Mântuitorul, întrerupându-și pentru puțin timp cuvântul. Hristos, iertându-i păcatele, l-a vindecat mai întâi sufletește, iar apoi l-a vindecat și trupește.
Simțindu-l timorat, Mântuitorul i S-a adresat ca un părinte: „Îndrăznește, fiule!”. Prin acest mod de adresare, Hristos l-a asigurat pe paralitic că nici prezența lui și nici insistențele celor patru care îi purtau patul nu au fost supărătoare. Maniera de adresare a Mântuitorului − „Îndrăznește, fiule!” − a fost ca un balsam pe sufletul lui.
Deși nu era zi de sâmbătă, ceea ce a atras atenția a fost faptul că Mântuitorul i-a spus paraliticului: „Iertate sunt păcatele tale!”. Este cunoscut faptul că între boală și păcat există o legătură cauzală – ca de la cauză la efect.
În accepțiunea cărturarilor, slăbănogirea ar fi putut fi vindecată de orice om cu viață sfântă, însă iertarea păcatelor era o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu. Or, cărturarii, auzindu-L pe Iisus spunându-i slăbănogului: „Iertate sunt păcatele tale!”, s-au revoltat, cugetând în inimile lor: „Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește! Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7).
Hula împotriva lui Dumnezeu atrăgea după sine − potrivit reglementărilor Legii − chiar uciderea cu pietre (Leviticul 24, 15 și Deuteronomul 18, 20). Aveau astfel temei legal ca ei să se considere în măsură să-L răzbune pe Dumnezeu.
Dincolo de această atitudine ostilă, manifestă, Hristos − Fiul lui Dumnezeu − i-a întrebat: „Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Le-a cunoscut gândurile. Era Dumnezeu! Întrebarea era un mijloc prin care le revela dumnezeirea Sa.
Voia ca prin întrebarea pusă − în marea Sa iubire de oameni − să-i încredințeze de adevărul că, în fapt, cunoașterea inimii cuiva este o însușire exclusivă a lui Dumnezeu (I Regi 16, 7, II Paralipomena 6, 30, Psalmii 7, 10). Voia să le dea o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale: „Domnul cunoaște gândurile oamenilor, că sunt deșarte” (Psalmii 93, 11). Hristos l-a văzut pe Natanael care sub smochin se îndoia că din Nazaret poate ieși ceva bun, mai înainte ca acesta să fie adus la El (Ioan 1, 46-48).
Dar oare au înțeles ei ceva? Nicidecum, ci li s-a părut că Hristos hulește. De aceea, El i-a întrebat iarăși: „Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă?” (Matei 9, 5). Nu au răspuns nimic; nici nu puteau. Hristos și-a continuat expozeul: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.” (Matei 9, 6).
Cum adică un paralitic „să-și ia patul și să meargă la casa sa?” Da, iertarea păcatelor s-a consumat în chip nevăzut, dar a fost vizualizată manifest: „Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor” (Marcu 2, 12) și „s-a dus la casa sa” (Matei 9, 17).
Minunea nu a fost o iluzie, ci o realitate constatată atât de adversarii lui Iisus, care erau mulți, cum spun Sfinții Evangheliști, cât și de rudele celui vindecat, ei fiind cei mai autorizați cunoscători ai suferinței lui. Mărturii vii! Mulțimile, văzând cele întâmplate, s-au înspăimântat; probabil și de teama de a nu fi pedepsiți pentru gândurile lor ascunse.
Când Mântuitorul a spus: „Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară” (Matei 23, 26), se referea tocmai la gândurile necurate care pornesc din inimă și spurcă sufletul omului (Matei 16, 18-20). Altădată, Mântuitorul a întărit: „«Urâciunea pustiirii» […] stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Adică, gândurile rele stau în minte și în inimă – locul cel sfânt.
Deci, mulțimile impresionate de cele văzute și întâmplate, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (Matei 9, 8). Au irupt în cuvinte de slavă aduse lui Dumnezeu, nicidecum lui Hristos, despre Care, în îngustimea minții lor, continuau să creadă că este doar un om înzestrat cu puteri supranaturale, nu însă și Dumnezeu.
Dată fiind această incapacitate a lor de înțelegere, este lesne de bănuit de ce le-a fost ușor cărturarilor și fariseilor să caute, în numele Legii, oportunitatea condamnării lui Iisus.
Slăbănogul, care era purtat odinioară de cei patru binefăcători, după întâlnirea cu Hristos s-a întors acasă sănătos, pe picioarele lui, mărturisind împreună cu cei prezenți puterea dumnezeiască a Binefăcătorului.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a arătat și de această dată cărturarilor și fariseilor care-L monitorizau că precum are puterea de a ierta păcatele, tot așa are putere și de a vindeca în mod minunat „orice boală și orice neputință în popor”.
Faptul că El a intervenit în viața paraliticului, vindecându-l sufletește și trupește, demonstrează, contrar vrerii inamicilor declarați ai Săi − de atunci, dar și din toate timpurile − că El nu este doar un om cu puteri supranaturale, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. El este Dumnezeu! Acesta este, de altfel, și mesajul Evangheliei!