Îndemn la iertare

Religia creștină este o religie a iubirii și a iertării. Ne învață Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”.(I Ioan 4, 7-8). Cât de mare preț a pus Mântuitorul pe iubirea aproapelui, se vede și din cele petrecute la Cina cea de Taină, când Mântuitorul le spune ucenicilor: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi, să vă iubiți unul pe altul”. (Ioan 13, 34). Această poruncă o reia iarăși după puțin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”(Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună aceleași cu și mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul”. (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu a stăruit Mântuitorul așa de mult și nici una din ele nu este mai insistent reluată și tratată atât de amplu și de amănunțit.
Dacă nu iertăm, nu va fi numai un om rău, ci doi
Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiție în rugăciunea domneascăTatăl nostru: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. (Matei 6, 12). Dacă totuși rostim „și ne iartă nouă, precum și noi iertăm”, și noi nu exonerăm imperfecțiunile și metehnele sufletești ale aproapelui, singuri ne cerem osânda. Neiertând desăvârșit pe alții, ar trebui să fim cinstiți și să spunem: „nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm”. Dar putem aspune astfel? Nu putem. Tertium non datur. E de trebuință atunci să ne stăruim să iertăm.
Creștini fiind, suntem îndemnați să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă și ne ocărăsc și să nu ne răzbunăm când sunt aruncate asupra noastră afirmații vitriolante și necinstiri de tot felul, căci numai așa avem noi și noi momente prielnice de dobândire a smereniei celei mântuitoare și a dragostei fiind astfel următori lui Hristos și sfinților Lui. Dacă nu iertăm, nu va fi numai un om rău, ci doi.
Vom spune că nu putem ierta din inimă, însă nici n-am încercat, n-am stăruit sau nici măcar n-am făcut primii pași pe drumul iertării. De vom voi, putem începe prin stăruința în a nu urî, a nu ne bucura de nenorocirile dușmanilor, și apoi, încet-încet, cu bărbăție și rugăciune, cu efort personal și ajutor ceresc vom ierta mai lesne, vom învăța să ne rugăm pentru dușmani, vom deveni îndelung răbdători, cu bunătate unii față de alții, precum este și Dumnezeu cu noiși vom progresa în iubirea aproapelui și chiar în iubirea de vrăjmași.
Calea iertării
Atunci când inima noastră tot nu este dispusă să ierte ușor, Sfinții Părinți ne îndeamnă să cugetăm la câte binefaceri ne suntem nouă înșine pricinuitori dacă-i iertăm și-i iubim pe dușmanii noștri și câtă îndrăznire dobândim înaintea Stăpânului, dar mai înainte de toate gândindu-ne că împăcarea cu cei cu care suntem certați șterge păcatele și fărădelegile noastre. Gândindu-ne, așadar, la câștigul ce-l avem, suntem încurajați să arătăm celor ce ne urăsc tot atât de mare dragoste ca și cum ne-ar fi cu adevărat prieteni, căci nu ne pot fi de atât folos prietenii și apropiații noștri, pe cât ne poate fi de folos dragostea pe care o arătăm celor ce ne dușmănesc și ne fac rău pe nedrept. Căci această dragoste ne face vrednici de bunăvoința cea de sus, ne aduce îndrăznirea cea bună către Dumnezeu și ne ușurează povara păcatelor. Toată datoria ce o avem noi față de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea El ne-a lăsat o cale lesnicioasă pentru plata datoriei, prin care să se șteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării din toată inima a celor ce ne greșesc, a neținerii de minte a răului ce ni l-au pricinuit alții.
Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu
Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul providenței dumnezeiești fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credință și dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăștiați să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare și nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască și de scopul providențeidivine (Capete despre dragoste, IV, 17).Trebuie să iertăm pe cel ce ne greșește, așa cum am vrea să ne ierte și penoi Dumnezeu, adică desăvârșit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu și ne vom îndumnezei. Pe cel ce ne-a greșit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca și cum nu ne-ar fi greșit. Sfinții Părinți ne arată că atunci dovedim că iubim nefățarnic, când iertăm nedreptățile.
Atât vom fi iertați, cât am iertat și noi altora
Nu e suficientă numai răbdarea ofenselor venite de la alții, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm și le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm și răspundem cu aceeași monedă, simțim o clipă satisfacția egoistă, pătimașă, dar dacă iertăm, simțim o bucurie și o fericire în întreaga viață, acestea prelungindu-se mult mai intens și după moarte. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaș al vieții : diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertați, cât am iertat și noi altora.
(Pr. Liviu PETCU, www.doxologia.ro)