Așa cum vă promiteam alaltăieri, azi vă dau cheia enigmei din titlu. Ei bine, toți, absolut toți borfașii României, cu cât o fac mai groasă, cu atât își declară mai patetic și mai răspicat „încrederea în justiție”. Aici, discuția o ia obligatoriu razna, încât ajungi să-i dai dreptate până și lui Băsescu atunci când zice că justiția la noi e de doi bani și că aduce mari deservicii României în context european. Așadar, fie ei vânzători cu acte false de fotbaliști, fie politicieni, fie (alți) violatori, în momentul când sunt săltați, prinși în flagrant, dovediți, condamnați, atunci când există o cale de atac ei o bagă p-asta cu „încrederea în justiție”. Refuz să cred că afirmația lor se bazează tocmai pe corupția din justiție și că de fapt mesajul lor ar fi acela că „dă-i în mă-sa cu justiția lor, că la banii mei tot găsesc eu niște procurori să-mi dea NUP ori niște judecători care să mă scoată mai curat, mai uscat, ca-n reclama aia”. Totuși, nu poți să nu constați că instanța anterioară îi scoase chiar așa: curați și uscați pe toți acești infractori. Sentința nu o dăduseră tot niște judecători pentru care „probele administrate nu sunt suficiente / relevante / indubitabile”? Să înțelegem de aici că până la Curtea de Apel borfașii au avut parte doar de judecători care le-au justificat pe de-a întregul „încrederea în justiție”!? Există și o parte absolut hazlie a tărășeniei: unu’, Nea Jean, care le-a făcut pe toate, inclusiv nefăcutele: a inventat Cooperativa, a jucat sute de mii de mărci / dolari / euro la pariuri pe scorurile exacte (de genul 3-4, cu 0-0 la pauză) ale echipei lui, iar acum îl vedeam condamnat în procesul vânzării „la negru” a fotbaliștilor. Ei bine, Tata Jean și-a exprimat, tot patetic, la aflarea sentinței, „încrederea în justiție”. V-o spun și p-asta: eu n-am fost condamnat niciodată. Am avut totuși, ca ziarist, ceva procese. Urmare acestora, deși n-am fost condamnat, n-am pic de încredere în justiție. De ce dracu’ în țara asta au încredere în justiție numai borfașii?