“Ai încredere în tine și mergi mai departe!”, asta îmi spune mama de fiecare dată când vreau sa renunț la lupta pentru supraviețuire pe care o duc și eu asemenea oricărui tânăr din România de azi.
Cândva aveam speranțe că voi ajunge unde îmi doresc, acum încerc să supraviețuiesc. Cândva credeam că studiile și cunoștințele vor fi șansa mea de a avea o viață mai bună, însă acum îmi dau seama că realitatea e alta.
În trecut tinerii erau prețuiți, acum suntem uitați; atunci tinerii erau susținuți să-și termine studiile, să-și construiască o carieră, acum sunt obligați de un sistem bolnav să se angajeze ca “vânzători cu studii superioare” pentru a supraviețui.
E o realitate dură pe care o trăim alături de alte mii și mii de români. E o realitate dură care ne face să aducem acuze, însă asta nu rezolvă nimic pentru că nimeni nu ne ascultă: suntem prea mici și prea neînsemnați. Oricum, răspunsul e unul singur : neșansa!
Sau poate nimeni nu este de vină pentru ceea ce se întâmplă, poate doar eu, sau noi, suntem vinovați pentru că am avut încredere că viața în România se va schimba, pentru că am refuzat să plecăm din țară atunci când am avut șansa. Poate doar noi, tinerii, suntem vinovați pentru că am crezut într-o reformă ce nu a avut loc niciodată.
Acum, puși în fața unei realități tulburi, ne întrebăm “Ce vom face mâine?”, “Vom putea merge mai departe?” Și dacă da, “încotro ne îndreptăm?”. Atâtea întrebări fără răspunsuri, atâtea speranțe deșarte și atâtea vise spulberate! Cu atât am rămas noi, tinerii, care de altfel, reprezentăm viitorul! Un viitor sumbru, în care nimic nu e sigur, nimic nu e așa cum trebuia să fie. Sau poate, mai e o speranță…și atât!
Adrian BODNAR
