Începutul adevăratei înțelegeri

Înțelegând orice și acceptând prea puține lucruri, jonglând cu ideile sub cupola schimbătoarelor aparențe, ne căutăm împlinirea în sofism și devenirea în adormire. Suntem altfel de cum ar trebui să fim, nu ca urmare a originalității, ci a mimetismului, cauționând, prin felul nostru de a fi, răzvrătirea nedemnă a simțurilor în dauna rațiunii. Interesant este faptul că izbutim, cumva, să găsim justificări raționale, aproape coerente, dar dincolo de gândire, pe un teren unde logica nu poate pătrunde decât desculță și încătușată, prizonieră a construcțiilor lingvistice fără sens.
Argumentele unei tăceri inumane nu sunt decât pretexte pentru căderea travestită în lăudabilă ascensiune. Iar tăcerea poate fi, adesea, prezentată nu prin lipsa cuvintelor, ci prin abundența lor aiuritoare, fără noimă, care le reduce la stadiul de simple onomatopee, cu o improbabilă valoare practică. Aceasta este lumea în care trăim: decorul monoton al unei existențe dincolo de orice sens, având ca simplă justificare un zgomotos fundal sonor, neinteligibil.
Condamnarea la o viață în tăcere a căpătat, astfel, noi și nedorite valențe. Captivi, aproape adormiți, între orizonturile sunetelor disparate și ale raționamentelor fără logică, avem o singură șansă: aceea de a da grai, firesc, gândurilor noastre coerente. De a comunica, împlinindu-ne menirea de ființe raționale. Și, pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie, în primul rând, să ne acceptăm limitele, să recunoaștem, o dată pentru totdeauna, că nu știm tot, nu pricepem, fără efort, orice. Că noțiunile pe care le reunim sub noțiunea de „adevăr“ pot fi totuși eronate, iar altcineva, oricât de greu ne-ar fi să recunoaștem aceasta, poate avea dreptate.
Abia ajunși în acest stadiu incipient al conștiinței de sine și, poate, chiar al smereniei, devenim capabili să purtăm un dialog. Rostindu-ne propria părere, dar și ascultând – căutând să trecem prin filtrul gândirii – opiniile altora. Discutând rațional, nu izbutim doar să ne exprimăm, ci să și învățăm, purtându-ne gândurile pe cărări măcar adiacente înțelepciunii. Consider, așadar, că, dincolo de inevitabile momente propice solitudinii, intelectul se dezvoltă prin dialog. Până și citirea unei cărți este o convorbire, plăcută și rodnică, atunci când cuvintele exprimă idei, în acord sau în contradicție cu propriile noastre gânduri, nu simple vorbe goale, iscusit înveșmântate.
O viață ca permanent dialog. Aceasta, fără a fi un secret, constituie taina unei veritabile împliniri a spiritului, mai cu seamă dacă izbutim să deschidem momentele de singurătate unui alt gen de convorbire, extrem de important: rugăciunea, simplă, curată, senină. Dialogul cu Dumnezeu, ca supremă descătușare a tăcerii amorțite, ca împlinire a umanului întru sublima rațiune divină.
Iată, într-o descriere succintă, calea către o binecuvântată comunicare, fără a zugrăvi etape ori strădanii. Iar dacă va dori cineva o soluție precisă de vindecare a sofisticei, gregarei amuțiri, aceasta este, în permanență, la îndemâna noastră. Plecând, cu fermitate, din agora contemporaneității dezlănțuite, departe de zgomotul cotidian și de adormirea gândurilor, este necesar să intrăm în biserică. Acolo, în liniștea ce ne va înconjura, vom simți cum rodește în sufletul nostru rugăciunea, deschizând calea Cuvântului. Iar acesta este doar începutul adevăratei înțelegeri.
(Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)