Alaltăieri s-a disputat meciul tur dintre două echipe care emit pretenții pe deplin justificate la câștigarea celui mai dorit, mai important și mai disputat trofeu la nivel de echipe de club: Liga Campionilor. Cel mai interesant lucru e că disputade pe gazon are în paralel și una care se desfășoară pe băncile tehnice, atât Guardiola cât și Ancelotti disputându-și și ei felurite recorduri legate de carierele lor. În plus, ambele echipe sunt lidere în clasamentele naționale, având șanse reale de a-și adjudeca și titlurile în cele mai solide campionate naționale. Ca principiu, înainte de începerea disputei, nu poți să nu te gândești că urmează un meci hipertacticizat, în care toată lumea stă la pândă în așteptarea greșelii adversarului, și că dacă ar fi să se înscrie două goluri, atunci ne putem considera niște spectatori norocoși. În plus, fragmentarea jocului prin procedee de tot felul, inclusiv puzderie de faulturi, ar fi cumva logică. Numai că nici n-a fluierat bine startul romanul Istvan Kovacs (excelent pe toată durată, dar ajutat și de fotbaliștii pentru care „fair play” nu-i doar o vorbă…) că City și ratase două ocazii foarte clare de gol! Apoi, până să ne dumirim (noi, fanii Real-ului!) ce se întâmplă, scorul devenise 2-0! Ei, nu-i nimic, scorul ăsta l-am mai văzut, însă joc așa catastrofal nu! Băieții păreau să nu se cunoască între ei, pe 3 din ei (Alaba, Kroos, Modric) îi doborâse somnul, iar alți vreo 5 sau 6 nu mai știau nici ce-s alea un stop, o pasă, o centrare! Cred că în prima repriză Chiajna ar fi făcut scor cu ei! Nu și City, care a ratat cât în 7 meciuri. Nu mă întrebați, că nu știu cum s-a întâmplat de aînscris și Real. A venit apoi vălmășagul de goluri care au dus în final la bizarul 4-3, încununat de penalty-ul lui Karim, care mi-a preluat gândul și a tras cum i-am zis eu (cu martori!) că trebuie. Adică tot el a mai făcut o nefăcută. A fost poate cel mai prost meci al Real-ului care (cum nu credeți!?) are clar prima șansă de calificare. Pariul rămâne deschis. Ăla că ia trofeul!