Vârtejul dezvăluirilor, interceptărilor, stenogramelor arată, între altele, că nimic nu-i nou sub soare și că „bunele practici” ale spionajului intern au, la noi, tradiție și înaintași performeri. Nu putem decât bănui cum stau lucrurile azi, dar din documentele ce au început să fie publicate ici-colo, avem înfățișată în detaliu truda și viermuiala informatorilor din perioada interbelică (pe care, culmea, unii încă o consideră zenitul democrației românești!).
Cel mai bine pus la punct serviciu de spionaj și contraspionaj privat îl poseda Elena Lupescu. Era condus de Ion Pitulescu, cel care, datorită insistențelor „Înaltei Doamne”, a primit delicata și importanta funcție de director general al PTT, instituție-cheie, fiindcă permitea nu numai interceptarea corespondenței, ci și ascultarea telefoanelor. Iar Pitulescu hotăra care informație o furnizează Siguranței, care altor servicii, oficiale sau neoficiale, române sau străine, păstrând, desigur, ceea ce era mai important și mai util pentru propriile investigații în beneficiul „Duducăi”. Din acest punct de vedere, Siguranța nu prea pare a fi avut privilegii, întrucât, potrivit aprecierilor lui Pitulescu, „Dl Stăncescu, actualul director general al acestei instituțiuni (Siguranța, n.n.), e departe de a fi omul cerințelor și obligațiunilor ce-i incumbă, mai ales în ce vă privește pe Dv. (…) Ați fost înșelată prin felul în care a fost schimbată conducerea Siguranței”.
De unde se vede că „Înalta Doamnă” influența hotărâtor, din umbră, în multe cazuri chiar discreționar, numirile în funcții cheie – situație care, peste decenii, avea să se repete, de astă dată oficializat, prin atribuirea responsabilității de șef de cadre național altei Elena, Ceaușescu. Nu numai numirea noului șef a hotărât-o Lupeasca, ci și demiterea precedentului, cunoscutul Eugen Cristescu, „plecat de la Siguranța Generală în urma energicei Dv. Intervențiuni”. Fiica lui Nuhăm Grünberg, evreu creștinat, supranumită în discuțiile confidențiale „Șeful de Stat Major”, Elena era înzestrată, pe lângă abilitățile de a manevra eficient în culisele politicii, cu o puțin obișnuită capacitatea de a rezista fizic asalturilor sexuale la care o supunea când (și unde) îi venea cheful bine superdotatul Carol al II-lea. Episoade atât de obișnuite și de banale, încât „serviciile” (Titulescu a avea o rețea proprie de informatori bine organizată, Maniu alta, Armand Călinescu, demisul Eugen Cristescu și Patriarhul Miron Cristea așijderea…) nici nu le mai treceau în rapoarte.
A fost „duduca” o frumusețe răpitoare? Aș spune că dimpotrivă – cel puțin potrivit criteriilor de acum. Inteligentă a fost, dibace în matrapazlâcuri, rapace în combinațiile financiare și posesivă până la subjugare cu priapicul monarh. Țara o ura. Carol s-ar fi apărat spunând că „până și un lăptar are dreptul să-și aleagă partenera de viață”, ceea ce n-a avut darul să potolească adevăratul val de antipatie națională. Iar personalitățile momentului nu făceau deloc excepție. Din rapoarte: „Dl Titulescu se dovedește din zi în zi tot mai periculos”, „Dl Maniu se constituie în unul din cei mai înverșunați dușmani ai Dvs.”, generalul Rădescu „este gata oricând să-și pună viața în joc pentru a vă înlătura, ajungând chiar până la atentat”, Gr. Filipescu „a instituit în Palatul Telefoanelor un serviciu de filaj cu ajutorul căruia urmărește orice activitatea a m.s. și a Dv.”, „dl Nae Ionescu continuă să constituie pentru Dv. dușmanul ce colaborează la opera de asasinat ce se pregătește în țară contra Dvs.”, miniștrii „poartă în suflet aceeași dorință a majorității Guvernului de a vă înlătura din viața regelui și a țării”, iar „Prea S.S. Patriarhul Miron Cristea contribuie la dezvoltarea acestui spirit de dușmănie contra Dv.”
Pentru a sublinia autenticitatea informațiilor, Pitulescu indică mereu sursa: „după cum s-a putut constata din filajul telefonic”. Erau ascultate până și telefoanele regelui (a se vedea anumite similitudini în contemporaneitate). În pofida antipatiei generalizate, Lupeasca rămâne tare pe poziție, determinând inclusiv numirea guvernelor: „Guvernul Tătărescu, născut din voința Dv.”. Îngrijorări provoca insistența „bătrânilor liberali”, ce doreau să întroneze „vechea practică constituțională” – adică, revenirea suveranului la litera și spiritul Constituției.
D-ale constituționalității!
