Inadaptabilii umplu planeta

Am mai abordat problema inadaptabilității sportivilor în situații în care ajung să fie vânduți către cluburi cu care nu au mai nimic în comun, și unde ajung să interpreteze cu totul alte roluri decât cele pe care le jucaseră în locul unde reușiseră să impresioneze, de regulă la ei acasă. Dincolo de adaptarea la niște principii tactice, la niște scheme de joc, ceea ce în principiu n-ar trebui să reprezinte niște probleme nerezolvabile, apare dificultatea adaptării la mediul cel nou, la niște repere sociale, spirituale, comportamentale, pe care nu toți sportivii le înțeleg ori le acceptă. E vorba de așa numitul „spațiu cultural”, o noțiune extrem de complexă care include practic tot ce mișcă în jurul tău, de la hrană și jocurile copilăriei, până la școală, lectură, filme, muzică, computer etc și iar etc. Am susținut mereu (și nu am găsit până acum pe cineva care să-mi combată argumentat aprecierile) că fotbaliștii români nu se pot adapta nicicând, niciunde, fiindcă ei sunt de regulă crescuți… în sălbăticie! De mici li se inoculează nefericită înțelepciune de specialitate, conform căreia ei sunt geniali, iar toți ceilalți cretini. De aici, aerul de superioritate, de „jmeckeri” cu care-și fac intrarea în vestiarele unde toți (adică doar ceilalți!) sunt egali. „Genialitatea” ăstora se bazează pe chiulul îndelungat (de fapt permanent!) de la școală, de unde incapacitatea de a se exprima coerent, indiferent că e vorba de limba maternă ori una străină. În plus, ei sunt convinși că puținele lucruri pe care le știu sunt lege pentru oricare alții, că muzica lor (adică atrocitățile numite manele) este singura de pe planetă, și că dacă vor să aibă dialog cu ei, ăilalți să facă bine să învețe româna, că ei oricum nu sunt în stare să învețe o alta, din moment ce nici pe asta n-o cunosc! Am vorbit despre români fiindcă ne sunt mai la îndemână, dar vă rog să vă uitați cu atenție la coloșii supremi ai fotbalului: Ronaldo și Messi. Vi se pare că s-ar fi adaptat în vreun mare fel la Manchester și la Paris? Ăla parcă-i căzut de pe Marte, iar ălalalt pare că dăsă plângă în fiecare minut. O face, e drept, doar la conferințele de presă!