Ultima vineri din Postul Paștelui se numește Vinerea Patimilor sau Vinerea Mare și e ziua în care Hristos, arestat fiind, a fost dus la guvernatorul roman Pilat din Pont. Acesta L-a trimis la Caiafa. Sub pretextul că iudeii nu au voie să ucidă, acesta L-a retrimis la Pilat.
Evreii, întărâtați de mai-marii lor, au cerut să fie răstignit, iar Iisus a pornit, cu cununa de spini pe cap și Crucea în spate, pe drumul Golgotei.
La ieșirea din cetate, Domnul a căzut sub povara crucii. Atunci, ostașii l-au silit pe Simon Cirineul să-i ducă Crucea. O femeie pe nume Veronica i-a dat o năframă albă cu care și-a șters sudorile și astfel s-a imprimat pe aceasta chipul Domnului Iisus Hristos, așa cum se găsește astăzi pictat în biserici.
După Scriptură, ostașii romani L-au răstignit pe Iisus Hristos, „la ceasul al treilea”, adică dimineața, la ora 9.00, iar „pe la ceasul al nouălea (pe la ora 15.00) a strigat cu glas tare, cutremurător: „Eli, Eli, Eli, lama sabactani?” – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Și acestea zicând, și-a dat Duhul.” Până la Înviere nu mai bat clopotele.
Prohodul Mâine seară, creștinii ortodocși merg la Biserică să asculte prohodul și să ia parte la Înmormântarea Domnului.
Credincioșii trebuie să îngenuncheze de trei ori în fața Sfântului Epitaf (o țesătură pe care este înfățișată Așezarea Mântuitorului în Sfântul Mormânt), să sărute Sfânta Evanghelie și icoana Mântuitorului. La sfârșitul slujbei, preotul înconjoară împreună cu toți credincioșii biserica de trei ori, în dangăt de clopot. Este ultima oară când mai sună clopotele până în clipa Învierii Domnului. Se ține post negru și nu se aprinde focul.
Drumul Crucii Pelerini creștini din întreaga lume parcurg, în fiecare an, după tradiția seculară, pe străzile Ierusalimului, traseul numit „Via Dolorosa”, chiar dacă după atâtea secole nu se știe precis dacă ruta, cunoscută și sub numele de „Via Crucis” – Drumul Crucii -, și Opririle Crucii ar fi cele adevărate sau o simplă reconstituire simbolică. Evangheliile fac referire la doar nouă dintre întâmplările reprezentate de cele 14 locuri de pe „Via Crucis” în care credincioșii se opresc astăzi să se roage, iar dispunerea spațială exactă a câtorva dintre evenimente rămâne un subiect deschis înterpretării.
Spre exemplu, cea de-a șasea oprire, care marchează întâlnirea Mântuitorului cu Veronica, se bazeaza pe o povestire popularizată în literatura Evului Mediu.
Legenda spune că Fecioara Maria, mama lui Iisus, a refăcut traseul final urmat de fiul său în fiecare zi care a urmat morții Mântuitorului. Iar Sfântul Ieremia, scriind în secolul al IV-lea, vorbește de mulțimi de pelerini străini care vin să viziteze locurile sfinte. Dar abia prin secolul al XII-lea apare prima mențiune a unui traseu prestabilit, iar acesta nu are absolut nimic în comun cu cel urmat astăzi. Potrivit lucrării „Enciclopedia Catolică”, primii pelerini vorbesc despre o rută stabilită de pelerinul englez William Wey, care a vizitat Ierusalimul în cursul deceniului 6 al anilor 1400. Wey descrie 14 „opriri”, dintre care puține corespund geografic cu altfel potrivitele numeric opriri parcurse astăzi. Mai mult, se pare că numărul „opririlor” a variat de-a lungul vremii între 12 și 31! Și că actualul traseu ar fi o „compilație” a traseelor stabilite în trecut pentru pelerini. Ruta cunoscută astăzi drept „Via Dolorosa” pare a fi fost stabilită în secolul al XVI-lea de către Ordinul Franciscan, ai cărui membri se consideră încă a fi custozi ai Pământului Sfânt.
(www.crestinortodox.ro)
