Noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, când la Timișoara oamenii s-au opus evacuării pastorului reformat Lászlo Tökés, a fost momentul în care românii s-au decis să iasă în stradă într-o revoltă spontană împotriva unui regim apăsător și a unui mod de viață pe care îl îndurau tot mai greu.
Evenimentele de la Timișoara au fost o continuare firească, dar mult mai sângeroasă, a mișcărilor petrecute în toate țările est-europene și care s-au soldat cu răsturnarea regimurilor comuniste.
Înaintea lui decembrie ’89, semnele de revoltă nu au lipsit, în noiembrie 1987, ieșirea în stradă a muncitorilor de la uzina Tractorul din Brașov, nemulțumiți de sărăcia în care trăiau, prefigurând schimbarea regimului Ceaușescu.
Orașul Timișoara, cu peste 315.000 de locuitori – români , 45.000 de unguri și 30.000 de germani (șvabi) – mai apropiat geografic de Occident, cu o deschidere mai mare către lumea de dincolo de granițe, cu acces la posturile de televiziune din Iugoslavia și Ungaria, era predestinat să devină locul de unde a plecat Revoluția.
Totul a început când cîteva sute de enoriași ai pastorului reformat Lászlo Tökés au aprins lumânări și s-au rugat pentru ca acesta să nu fie, conform unei hotărâri judecătorești, evacuat și mutat în altă localitate. Simțind pericolul, oficialitățile locale au încercat să facă uitat ordinul de evacuare.
La 16 decembrie 1989, profitând de protestul enoriașilor reformați, sute de timișoreni s-au adunat în Piața Maria din Timișoara, unde au început să scandeze lozinci împotriva regimului dictatorial. S-au format coloane de demonstranți, care au manifestat în zona centrală a orașului și în complexul studențesc, toată noaptea de 16 decembrie 1989. În urma intervenției brutale a forțelor de ordine, s-au înregistrat primele victime și au fost reținute de Miliție zeci de persoane.
Împotriva manifestanților se folosesc gaze lacrimoge și bastoane de cauciuc. Încep arestările. În jurul orei 21.00, demonstranții se retrag, lăsând locul celor care încep să șteargă urmele atacului. Manifestanții se regrupează în fața Catedralei, unde se cred protejați. Coloanele pornesc prin oraș și din nou sunt agresate de forțele de ordine. Pînă după miezul nopții, cele două tabere se atacă reciproc, au loc adevărate lupte, mulți demonstranți sunt loviți și arestați. Când combatanții își părăsesc pozițiile, orașul arată ca după război: vitrine sparte, magazine devastate, lozincile „epocii de aur” distruse. În noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, timișorenilor le-a fost trimis un mesaj de „împăcare” din partea conducătorilor locali ai PCR: din robinete curgea apa caldă, iar caloriferele erau fierbinți.
Ordinul de evacuare impus de la centru se executa. În plină noapte (16 spre 17 decembrie), un echipaj de circulație îl conduce pe pastorul Tökés spre județul Sălaj. Dimineața, armata face o demonstrație de forță: blindate trec prin centrul orașului, coloane de militari străbat Timișoara în pas de defilare, iar fanfara militară intonează marșuri. De cealaltă parte, demonstranții strâng rândurile, unii îi huiduie pe militarii care defilează, alții îi lovesc cu pietre, tensiunea crește odată cu numărul celor care ies în stradă, învingându-și frica.
Timișorenii se adună în stradă, mai hotarâți decât în ziua precedentă. Vin și muncitorii. Se strigă: „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Nu vă fie frică!”.
La București se hotărăște soarta Timișoarei. Cuplul Elena și Nicolae Ceaușescu este șocat de revolta timișorenilor și dă vina pe conducerea județului pentru că nu a reușit să înăbușe manifestațiile. Încă de dimineață sosesc la Timișoara 11 personaje importante, printre care: generalul Velicu Mihalea – adjunct al șefului Inspectoratului General al Miliției; generalul Emil Macri – șeful Direcției de Contrainformații din Departamentul Securității Statului (DSS); colonelul Filip Teodorescu – de la Direcția a III-a Contraspionaj din DSS și alți ofițeri superiori.
Tot în cursul dimineții, Nicolae Ceaușescu îl numește pe Ion Coman (secretarul Comitetului Central al PCR) comandant unic pentru Timișoara. Acesta primește ordin să se deplaseze la Timișoara însoțit de o grupă de elită: generalii Ștefan Gușă, Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chițac, Florea Cornescu, colonelul Gheorghe Radu și alți câțiva ofițeri superiori. Un avion îi transportă la Timișoara (ora 15.30).
La ora 16.30, Nicolae Ceaușescu convoacă o ședință extraordinară a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. În cadrul discuțiilor, soții Ceaușescu au condamnat ezitările ministrului Apărării, Vasile Milea, ministrului de Interne, Tudor Postelnicu, și comandantului trupelor de Securitate, Iulian Vlad, în reprimarea revoltei.
Nicolae Ceaușescu: „Deci, tovarăși, având în vedere situația care s-a creat acum de fapt, îmi dau seama că, așa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat și teleconferință, voi da ordin ca imediat să se primească armament, toți să fie înarmați și să aplice ordinul. Când am dat ordin să se aplice stare de necesitate, cu ce o aplicați, cu bâta?”
Elena Ceaușescu: „Să fi tras în ei, să fi căzut și pe urmă, luați și băgați la beci. Nu vi s-a spus așa, unul să nu iasă?” (…)
Nicolae Ceaușescu: „Atunci, eu îmi dau demisia!”
Apropiații cuplului intervin. Manea Mănescu strigă imediat: „Asta nu!”, iar Emil Bobu și Constantin Dăscălescu se reped după el să-l rețină. Intervine, hotărâtor, Elena Ceaușescu: „Lasă, nu te enerva, țara are nevoie de tine, tocmai acum să-i lăsăm pe bandiți să distrugă socialismul, cauza noastră de-o viață?”.
Chiar dacă ordinea pe care o dorea Ceaușescu nu s-a mai putut restabili, strădaniile subordonaților lui de a-i respecta indicațiile au făcut din Timișoara, la 17 decembrie 1989, un adevărat infern. S-a tras în plin, au fost morți, răniți, lupte, incendieri de mașini, tancuri, magazine. Seara, după ora 20.00, din Piața Libertății și pînă la Operă s-a tras în serie, la fel în zona podului Decebal, pe Calea Lipovei sau pe Calea Girocului. Tancurile, camioanele au blocat intrările în oraș, elicopterele nu încetau zborurile de supraveghere, apoi lăsau locul trasoarelor care brăzdau cerul. După miezul nopții când a început să fie liniște, Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă au inspectat orașul.
În 17 decembrie 1989, din ordinul ministrului Apărării, generalul Vasile Milea, trupe militare au defilat prin Timișoara pentru a intimida manifestanții. Aceștia, iritați, s-au deplasat la Sediul PCR Timiș. Un alt ordin, dat ulterior de către generalul Milea, cerea ca „demonstranții să fie serios avertizați și apoi să se tragă la picioare”.
„Constatînd că situația poate scăpa de sub control, Nicolae Ceaușescu, informat aparent de evoluția evenimentelor, a hotărît să-l trimită la Timișoara pe secretarul CC al PCR, Ion Coman, care să coordoneze activitatea de restabilire a ordinii și de reprimare a demonstranților. Acesta a fost însoțit de generalul locotenent Ștefan Gușă, șeful al Marelui Stat Major, generalul locotenent Victor Athanasie Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării, generalul locotenent MApN Mihai Chițac, comandantul trupelor chimice și al Garnizoanei București, generalul maior Florea Cîrneanu, locțiitor al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, generalul locotenent Constantin Nuță, adjunct al ministrului de Interne și șeful Inspectoratului General al Miliției, precum și de alți ofițeri superiori”, consemnează procurorii în rechizitoriul privind evenimentele de la Timișoara.
Fiecare dintre cei nominalizați a avut o vină mai mică sau mai mare în reprimarea manifestanților timișoreni, mai spun anchetatorii.
În 18 decembrie 1989, s-a declarat stare de necesitate în Timișoara.
Fără să țină seama de primejdie, un grup de 30 de tineri, tăcuți, solemni, înaintând cu ochii în pamânt, s-au îndreptat spre Catedrală. S-au oprit pe scările acesteia, unde au desfășurat un steag tricolor fără stemă și, ignorând ce se întâmpla în jur, au aprins lumânări și au așteptat liniștiți pe trepte. Presimțind că tirurile de armă nu vor întârzia, tinerii au început să cânte „Deșteaptă-te române”. Apoi s-a tras în plin. Unii au murit, alții au fost răniți, câțiva au reușit să fugă.
Ziua de 18 decembrie ’89 a adus o nouă problemă dificil de rezolvat pentru mai-marii Timișoarei, care aveau misiunea, din partea Elenei Ceaușescu, să scape de cadavre (aproape 40). Misiunea i-a revenit generalului Constantin Nuță. A apărut și ideea salvatoare: în mare taină, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1989, cadavrele au fost ridicate de la morga spitalului din Timișoara, încărcate într-o mașina frigorifică și transportate, în 19 decembrie ’89, la București și incinerate la crematoriul Cenușa în noaptea de 19/20 decembrie ’89. Cenușa a fost aruncată într-o gură de canal.
Întors în țară din Iran, Nicolae Ceaușescu emite un decret pentru instituirea stării de necesitate pe teritoriul județului Timiș, ca urmare a „gravei încălcări a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism și de distrugere a unor bunuri obștești”.
În cuvîntarea rostită la postul de televiziune, într-un cadru solemn (reluată și de radiodifuziune), Nicolae Ceaușescu descrie evenimentele de la Timișoara ca extrem de grave, deoarece „elemente huliganice” au provocat distrugeri „de tip fascist” în scopul destabilizării țării, dezmembrării teritoriale, distrugerii independenței și suveranității, lichidării revoluției socialiste și întoarcerii sub dominație străină. Tot el afirmă că această situație, provocată cu premeditare, seamănă cu invadarea Cehoslovaciei și a fost posibilă din cauza colaborarii dintre „agenturile străine” de spionaj și românii din interior care „își vând țara pentru un pumn de dolari sau de alte valute”. Armata răbdătoare n-a protestat nici chiar când a fost atacată de bande teroriste, dar și-a îndeplinit pe deplin datoria față de patrie, față de popor „atunci când au fost amenințate instituțiile fundamentale și cuceririle socialismului”.
Apoi are loc sedința Comitetului Politic Executiv al CC al PCR în care s-a discutat, pe lângă cazul Timișoara, și propunerea lui Nicolae Ceaușescu privind creșterea de la 1 ianuarie 1990 a retribuției minime cu 200 lei, a pensiilor cu 100 de lei, a ajutorului social cu 300 de lei, a alocațiilor pentru copii cu 30-50 lei, ca și instituirea unei indemnizații de naștere de 1.000 – 2.000 lei.
Nicolae Ceaușescu, încă sigur pe influența lui asupra populației, este acela care decide să se întâlnească totuși cu bucureștenii. În 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR se adună mulțimi, ca de obicei perfect ordonate, purtând tablouri ale lui Nicolae Ceaușescu și ale Elenei Ceaușescu și pancarte care exprimau solidaritatea cu conducerea PCR și dezacordul față de „acțiunile bandelor teroriste din Timișoara și față de complotiștii străini aliați cu trădătorii autohtoni”.
Printre urale și scandări se fac tot mai puternic auzite huiduieli și fluierături, adică ceea ce „conducerea superioară” a partidului nu auzise niciodată. Imaginea lui Ceaușescu din acel moment – cu figura schimonosită de mirare și frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte și cu mâna dreaptă ridicată – a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine se întrerupe transmisia în direct de către Televiziunea Română.
După o scurtă pauză, Televiziunea și-a reluat transmisia, continuând ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală. Ceaușescu mai apucase să anunțe suplimentarea cu câteva sute de lei a salariilor, pensiilor și ajutorului social.
Ceea ce nu s-a putut vedea în secvențele transmise de Televiziune, încă sub cenzura strictă a conducerii PCR, era un grup de muncitori de la Turbomecanica, care au strigat: „Timișoara, Timișoara!”, „Ai omorât copii nevinovați!”. Inițiativa lor coincide cu aceea a lui Nica Leon care, dintr-o altă parte a pieței striga: „Traiască Timișoara!”, „Jos Ceaușescu!”. Explodează apoi și o petardă. A fost clipa de stupefacție pentru Ceaușescu și ai lui, clipa în care semnalul Timișoarei se făcea auzit și la București. Mulțimea a început să fugă, țipând, spre străzile din apropiere, abandonând steaguri și tablouri. Cei mai curajoși au încercat să se facă ascultați: „Nu plecați oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental”, se auzea. Tot mai mulți strigau: „Jos Ceaușescu!”, „Jos călăul!”, „Jos analfabeta!”, „Jos cizmarul!”, „Și voi sunteți români!”.
La scurt timp după încheierea marii adunări populare de condamnare a mișcării de la Timișoara, bucureștenii, tinerii în primul rând, au ieșit în stradă pentru a continua ceea ce începuseră timișorenii. Centrul Capitalei, de la Piața Romană pînă la Piața Unirii și de la Piața Kogălniceanu pînă la Piața Rosetti, s-a umplit de demonstranți. Arhitectul Gheorghe Ciobotaru a scris cu tempera pe carton primele afișe: „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!”, „Timișoara!”. În fața hotelului Intercontinental – nucleul uriașei demonstrații bucureștene – tinerii au îngenuncheat și au păstrat momente de reculegere pentru Timișoara. Apar lideri de opinie care încercau să vorbească mulțimii, facând un apel la solidaritate muncitorilor, dar apar și forțe de represiune cu scuturi, căști, bastoane și încercuiesc zonele ocupate de demonstranți. Tot în zona Intercontinental, înainte ca demonstranții să se organizeze, apare un grup de aproximativ 50 de indivizi, bine făcuți, înarmați cu bastoane. Deplasându-se în grup, ei scandau: „Noi suntem poporul!”. Misiunea lor era să-i descurajeze, prin agresivitate, pe demonstranți.
În cîteva ore, orașul pare pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanții, neînarmați și neorganizați, unii cu flori în mâini, flori pe care le oferă soldaților, pe de altă parte, militari dotați cu caști și scuturi, aliniați pe străzile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmați. S-a tras în mulțime de pe clădiri, din mijlocul manifestanților, de pe străzile laterale, de pe tanchete. Unii dintre manifestanți au fost împușcați. Pe de altă parte, mașinile pompierilor trimiteau spre mulțime jeturi puternice de apă, iar mașini ale Miliției, luau demonstranți, îndreptându-se apoi către Jilava.
Pentru a rezista ofensivei, demonstranții încercau și ei să se organizeze. În fața restaurantului „Dunarea”, vis-a-vis de Intercontinental, s-a improvizat o baricadă, care a devenit sediul provizoriu al revoluționarilor și ținta de atac a forțelor de represiune. Acolo eșuează de mai multe ori cei ce o iau cu asalt, acolo se țin discursuri, se rostesc îndemnuri, mor sau sunt răniți oameni, ard mașini. Oamenii îngenunchează pentru rugăciune și pentru reculegere, se întind pe caldarîm pentru a opri înaintarea tanchetelor. De-abia la miezul nopții, cînd se dezlănțuie cu furie represiunea, baricada este distrusă, iar macaralele o demontează bucată cu bucată. Pînă după ora 3.00, s-a tras intens. Spre dimineață, stropitorile au spălat sângele de pe caldarâm, Capitala părând pregătită pentru o zi obișnuită.
În 22 decembrie ’89, înainte de ora 7.00, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei s-au îndreptat spre centru. Coloane nesfârșite din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August”, Republica, s-au îndreptat spre centru orașului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România Barajele care împiedicau accesul în Piața Universității și în Piața Palatului s-au dovedit inutile.
La 9.30 Piața Universității era plină. Demonstranții cer Armatei și Miliției să treacă de partea lor.
Cu puțin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceaușescu, în sediul Comitetului Central (CC) al PCR, prezidează ultima ședință a acestui for, în care anunță că, din cauza situației extrem de grave, a preluat conducerea armatei și s-a hotărît să instituie starea de necesitate în întreaga țară.
Despre generalul Vasile Milea, ministrul Apărării, care se împușcase cu cîteva zeci de minute în urmă, chiar în sediul CC, Nicolae Ceaușescu spunea că a fost un trădător.
Puțin după ora 10.00, postul de radio anunță introducerea stării de necesitate în întreaga țară, printr-un decret semnat de Ceaușescu. Cetățenii – conform decretului – nu au voie sa se întrunească în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureștiului, se aflau sute de mii de oameni.
La CC al PCR, Nicolae Ceaușescu, înconjurat de fidelii săi, face încă o încercare de a salva situația. Apare cu suita în balconul sediului CC și încearcă să se adreseze oamenilor adunați în Piața Palatului. La primul semn că vrea să-și înceapă discursul, este întâmpinat cu ostilitate unanimă. Ceaușescu se retrage în grabă, împreună cu suita.
Demonstranții au forțat ușile masive ale clădirii și au escaladat balconul.
Nicolae și Elena Ceaușescu s-au refugiat pe acoperișul clădirii, unde erau așteptați de un elicopter.
Generalul Victor Atanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apărării Naționale, se întorsese de câteva ore de la Timișoara. Cum Vasile Milea murise, iar Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major, lipsea, Victor Stănculescu era de fapt, în acel moment, conducătorul Armatei. Nedorind să fie implicat în niciun fel în desfășurarea evenimentelor, și-a pus un picior în ghips pentru a părea indisponibil.
După ora 11.00, aflat în exercițiul funcțiunii, Victor Stănculescu ordonă ca armata să se retragă în cazarmi, iar după câteva minute îi raportează lui Ceaușescu că Piața Palatului este invadată de mulțime. Ceaușescu, într-o nouă criză de mânie, întreabă cum de a fost posibil, cine a permis oamenilor să ocupe piața. Tot Victor Stănculescu întărește ordinul prin care era chemat elicopterul pentru a-i scoate pe soții Ceaușescu din clădirea CC.
Primul popas al fugarilor este Snagovul, unde Ceaușescu spera să stabilească niște legături salvatoare. După ce îi abandonează pe Emil Bobu și Manea Mănescu, soții Ceaușescu se urcă din nou în elicopter, ordonându-i pilotului Vasile Maluțan să-i ducă spre Târgoviște. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul îi debarcă înainte de localitatea Titu, sub pretextul că pot fi reperați de la sol și pot fi oricând doborâți. După ce reușesc să captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Găești, cei doi cer să fie duși la Tîrgoviște. Mașina se defectează, astfel că în comuna Văcărești este oprită o altă Dacie, al cărei proprietar îi conduce și îi lasă la Institutul pentru Protecția Plantelor din Târgoviște, unde, după nici o oră (15,30) sosesc două mașini ale Miliției care îi preiau pe cei doi soți și îi duc, sub stare de arest, la o unitate militară din oraș.
Momentul decolării elicopterului cu cuplul Ceaușescu de pe acoperișul sediului CC a fost primit cu bucurie de cei aflați în Piața Palatului.
La cîteva ore de la fuga Ceaușeștilor, Televiziunea Româna Liberă anunță constituirea unui nou organism al puterii – Frontul Salvării Naționale (FSN) – care „grupează toate forțele sănătoase ale țării” și al cărui scop este „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”.
Din Consiliul de conducere al FSN făceau parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Athanasie Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, capitan Mihail Lupoi, general Dan Voinea, capitan Emil Dumitrescu, Vasile Neacșa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negrițiu, Gheorghe Manole, Cazimir Ionescu, Adrian Sârbu, Constantin Cîrjan , Domokós Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu.
Ion Iliescu este desemnat să transmită la posturile de radio și televiziune „Comunicatul către țară al Consiliului FSN”, care constituie o primă variantă de platformă-program a noului organism al puterii de stat din România.
FSN și platforma-program care îl reprezintă apar din colaborarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Ștefan Gușă, Mihail Lupoi, Dumitru Apostoiu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan etc.
Între timp, la Tîrgoviște începe procesul soților Ceaușescu, ei fiind acuzați de genocid și de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat în decursul vremii moartea a 60.000 de persoane, au organizat acțiuni armate împotriva poporului român și a puterii de stat, au distrus bunuri obștești și au încercat să fugă din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuși la bănci din străinătate. Aceste acuzații formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârșite împotriva poporului român. Sentința a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Tîrgoviște.
În perioada 17-20 decembrie 1989, la Timișoara, s-au înregistrat 72 de morți și 253 de răniți, prin împușcare. De asemenea, o femeie a fost călcată de tanc, pe Podul Decebal, iar alte 43 de persoane au fost bătute de către forțele de represiune.
La 12 mai 1998, Ion Coman a fost audiat, în calitate de martor al acuzării, în legătură cu evenimentele de la Timișoara. El a declarat că a ajuns la Timișoara pe 17 decembrie, trimis de Ceaușescu, care i-a spus că „un grup de vandali puși în slujba unor servicii secrete străine” a produs mari distrugeri în oraș. „Am ordonat lui Milea și celor de la Ministerul de Interne să folosească focul de armă împotriva vandalilor”, declara Coman că i-ar fi spus Ceaușescu.
La Aeroportul Militar Otopeni, Victor Athanase Stănculescu i-a declarat că a primit ordin să execute foc, dacă este nevoie. Coman a plecat la Timișoara împreună cu generalii Stănculescu, Gușă, Nuță și Chițac.
Coman mai susținea că, în 18 decembrie 1989, a cerut să fie retrase tancurile din oraș și că Radu Bălan, prim-secretarul Comitetului Județean Timiș al PCR, i-ar fi spus, de față cu Stănculescu, că s-a tras și că erau victime. El mai afirma că, deși Ceaușescu ordonase ca toate acțiunile militare să fie coordonate din sediul Comitetului Județean PCR, acest lucru nu a fost respectat. Coman a adăugat că, în 18 decembrie, după ce Elena Ceaușescu ar fi cerut să se tragă cu tunurile în Catedrală, Gușă ar fi afirmat că îl va trimite la fața locului pe Mihai Chițac, comandantul trupelor chimice și al Garnizoanei București. Întors de acolo, Chițac i-a spus lui Coman că la Catedrală sînt oameni cu lumânări în mînă, care nu strică nimic.
Chițac, susținea Coman, a ridicat de la Comitetul Județean al PCR o ladă de grenade despre care i-a spus că nu sunt nocive și că le va folosi, la nevoie, împotriva manifestanților doar ca să-i sperie.
„Nu apăr și nu acuz pe nimeni. Ceaușescu nu a dat ordin să se tragă împotriva populației, ci împotriva vandalilor care distrug orașul”, mai declara Coman.
Un alt martor, Ilie Matei, fost secretar al Comitetului Central al PCR, declara că, pentru ceea ce s-a întîmplat la Timișoara, în decembrie 1989, sunt vinovați comandantul suprem al Armatei de atunci, Nicolae Ceaușescu și ministrul Apărării, Vasile Milea.
”Cred că nu mai este un secret cine a tras la Timișoara, atât timp cât Armata de atunci a consumat peste 90 de mii de cartușe”, afirma Ilie Matei, precizând că victimele acelor evenimente nu trebuie să fie despăgubite de anumite persoane, ci de către stat, ”pentru că cei care acționau atunci acționau în numele statului”.
Ilie Matei a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani de închisoare, pentru complicitate la omor deosebit de grav, în legătură cu evenimentele din decembrie 1989.
În 1994, într-un raport al Parchetului se preciza că în 2.224 de dosare privind Revoluția din decembrie 1989 (în care au murit 1.104 persoane și 3.352 au fost rănite) procurorii au dat soluții de neîncepere a urmăririi penale, 1.266 de dosare au fost înregistrate cu autori necunoscuți, iar alte 85 au fost trimise către instanțe pentru judecare.
Între 1994-1997 situația nu s-a schimbat statistic prea mult, în sensul că doar trei persoane erau în închisoare pentru implicare în reprimarea manifestanților anticomuniști, respectiv Traian Sima, fostul șef al Securității Timiș (condamnat la zece ani de închisoare), Ion Deheleanu, fostul șef al Miliției Timiș (condamnat la 15 ani de închisoare) și plt.maj (r) Dumitru Pavel (condamnat la 20 de ani de închisoare pentru că a împușcat mortal două persoane și a rănit alte două din Lugoj). Sima și Deheleanu fac parte din lotul primelor 24 de persoane acuzate de genocidul de la Timișoara, dintre care doar șapte au fost condamnate la închisoare, restul fiind achitate. Cei șapte au reușit pînă în 1998 să-și amîne, pe motive medicale, încarcerarea. Printre aceștia sunt Matei Ilie, fost prim-secretar al PCR Timiș, Ion Postelnicu, fostul șef al Inspectoratului MI Timiș, Iosif Veverca, fost șef al Serviciului Judiciar din Miliția Timișoara și Ion Corpodeanu, fost adjunct al șefului Miliției Timișoara.
În 1997, au fost închiși și foști capi ai regimului comunist, respectiv Tudor Postelnicu, fostul șef al Securității și Andruța Ceaușescu, fratele dictatorului Nicolae Ceaușescu.
Radu Tinu, fost șef al Securității Timiș, a fost arestat în 1990 pentru genocid, fiind în final achitat, dar după ce a făcut aproape doi ani de închisoare. El spunea că gen. Victor Atanasie Stănculescu este principalul vinovat pentru reprimarea sângeroasă a demonstranților în decembrie 1989 la Timișoara. „Stănculescu era militarul cu cel mai înalt grad și cea mai înaltă funcție, era atunci prim-adjunct al ministrului Apărării, deci avea toată puterea la Timișoara. Dacă se aplica legea, am fi rămas fără generali în Armată, pentru că cei care au fost făcuți generali după decembrie 1989 sunt cei care au tras la Revoluție”, afirma Tinu.
Din 1997 pînă în 1999 au mai fost condamnați pentru evenimentele din decembrie 1989 patru ofițeri și un subofițer.
Colonelul (r) Bruno Marius Palade, fost șef de catedră în cadrul Școlii de Ofițeri activi de la Sibiu, a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru că a ordonat unor soldați deschiderea focului asupra manifestanților, fiind ucise două persoane și rănite alte cinci.
Colonelul (r) Gheorghe Marinescu, fost șef Serviciu Circulație MApN București, a fost condamnat la opt ani de închisoare pentru uciderea unei persoane și rănirea altor trei.
Locotenent colonelul (r) Gheorghe Rodeanu, comandantul dispozitivului de apărare din fața Hotelului Negoiu din București, a fost condamnat la cinci ani de detenție, pentru rănirea a două persoane.
Căpitanul (r) Costel Lazăr a fost condamnat la patru ani de închisoare, pentru că a ordonat să se tragă într-o ambulanță, aflată în fața Spitalului Militar Central din Capitală.
Plutonierul major (r) Marin Mihai a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru rănirea gravă a unui copil care păștea oile în apropierea comunei dîmbovițene Răzvad.
După aproape zece ani de la Revoluția din decembrie 1989, au fost condamnați primii generali, de fapt primii oameni cu putere de decizie la momentul evenimentelor de atunci, respectiv Victor Athanase Stănculescu și Mihai Chițac.
În 1999, pedeapsa de 15 ani de închisoare a Curții Supreme de Justiție pentru Victor Athanasie Stănculescu și Mihai Chițac a fost neașteptată, chiar dacă martorii audiați în proces i-au indicat cu degetul pe cei doi generali ca fiind vinovați de uciderea și rănirea copiilor, bărbaților și femeilor, în timpul revoltei din Timișoara.
Ca în majoritatea proceselor Revoluției, inculpații s-au prevalat de faptul că ei erau militari și au executat doar ordinele venite de la Nicolae Ceaușescu, Vasile Milea, ministrul Apărării sau de la alte persoane care la momentul proceselor muriseră.
În procesul generalilor Stănculescu și Chițac au fost audiați ca martori mulți foști membri marcanți ai Partidului Comunist Român, majoritate dintre ei aflați în închisoare și care, nemaiavînd nimic de pierdut, au vorbit deschis.
De exemplu, Tudor Postelnicu, fost ministru de Interne în regimul Ceaușescu, a confimat instanței supreme că, în timpul revoluției de la Timișoara, în zona dispozitivului de apărare coordonat de generalul Mihai Chițac s-au înregistrat morți și răniți.
„Generalii trimiși la Timișoara nu au fost trimiși ca spectatori, ținând cont de faptul că s-a comunicat ordinul Radu cel Frumos (ordinul de stare de război-n.r.)”, afirma Postelnicu.
Stănculescu și Chițac, care au în prezent 80 de ani, au fost condamnați definitiv la câte 15 ani de detenție, pentru masacrul de la Timișoara.
În 1990, la puținm timp după Revoluție, a început să se vehiculeze ideea că a fost de fapt o lovitură de stat pregătită din timp și care a fost dusă la îndeplinire speculându-se revolta spontană a timișorenilor și apoi a bucureștenilor, cărora li s-au alăturat în scurt timp toți românii.
Primul care a afirmat că în decembrie 1989 a fost lovitură de stat a fost chiar Nicolae Ceaușescu. Sintagma „lovitură de stat” a fost atunci asimiliată lui Ceaușescu și modului în care acesta a prezentat evenimentele de la Timișoara, moartea a peste o mie de tineri care și-au dorit eliberarea României de comunism a legitimat ideea de revoluție.
Politologul Silviu Brucan a fost o altă persoană care în preajma evenimentelor din ’89 a susținut că revoluția din România a fost de fapt o lovitură de stat.
Procurorii militari au identificat mai multe persoane care, în timpul revoluției din decembrie 1989, făceau parte „dintr-un anumit grup de putere, care a creat diversiunea cu teroriștii, pentru a putea stăpâni situația”, declara, în 1999, generalul magistrat Dan Voinea, șeful Secției Parchetelor Militare.
În București, Sibiu, Tîrgoviște, Bacău, Timișoara, Buzău, Cluj, Craiova, Oradea și Brașov au fost folosite aceleași metode de diversiune, fapt reieșit din toate anchetele care s-au făcut în cazurile privind evenimentele din decembrie 1989. Astfel, s-a stabilit că Armata s-a organizat în dispozitive de apărare în funcție de informațiile primite de la radio și televiziune. În fiecare dosar al Revoluției există un capitol referitor la diversiune, din aceasta făcând parte și teroriștii, mai afirma generalul Voinea. În această diversiune au fost implicați atât militari, cât și civili.
În termenii dicționarului explicativ al limbii române, diversiunea este „încercarea de a schimba cursul unei acțiuni, de a abate, prin crearea unor false probleme, intențiile, acțiunile sau planurile cuiva sau o acțiune politică întreprinsă cu scopul de a distrage atenția de la problemele reale ale vieții publice”.
Potrivit procurorilor, existența așa-zișilor teroriști a justificat anumite acțiuni militare. Centrele de comandă au fost informate de pe teren despre deplasarea unor persoane. De exemplu, în București, toate stațiile de taximetre aveau la dispoziție câte două stații de emisie-recepție prin care se comunica ce persoane se deplasează și în ce loc vor să ajungă. În Capitală, situația a fost bine controlată. Au existat 60 de filtre organizate de către Armată, care a știut tot timpul despre mișcările din oraș.
În decembrie 1989, diversiunea s-a făcut în mare parte prin intermediul radioului și televiziunii.
Un exemplu îl reprezintă informațiile groapa comună de la Timișoara prezentate pe postul național de televiziune. Imaginile terifiante ale cadavrelor despre care se spunea că au fost victimele Securității i-au îngrozit pe români și i-au scos din case. În final, s-a dovedit că în groapa respectivă, care se afla în Cimitirul săracilor din Timișoara, erau îngropați niște oameni sărmani.
Pe de altă parte, generalul Dan Voinea a combătut ideea neimplicării Radioului în manipularea oamenilor, precum și așa-zisa independență a postului național, spunând că instituția s-a aflat în permanență sub ocupație militară și că orice informație pe care o transmitea trecea prin cenzura a două puncte de decizie, unul din fostul Comitet Central al Partidului Comunist Român și celălalt aparținând unui comandament militar teritorial.
„Pentru mine, în România, în decembrie 1989, nu au existat teroriști”, declara generalul Voinea. „În dosarele anchetate am întâlnit crime oribile, comise asupra unor oameni și copii pe care apoi s-a scris cuvântul terorist”, a explicat el. „Cei ce răspundeau de emisie în acele zile ar trebui să facă și ei obiectul unei anchete, pentru că radioul nu era atacat, dar au chemat în ajutor oameni de bună-credință, care au fost împușcați”, susținea generalul magistrat Voinea, procurorul în procesul soților Ceaușescu.
Psihoza cu teroriștii a fost lansată prin intermediul mass-media, pentru a nu se ști cine în cine trage.
Generalul Voinea spunea că procurorii militari fac cercetări în legatură cu uciderea a 86 de persoane la Televiziune, precum și cu evenimentele de la sediul Radiodifuziunii. Nici până astăzi aceste dosare nu s-au finalizat.
Atât pe postul de televiziune, cât și la radio, se anunța că diverse clădiri sau chiar cele două instituții sunt atacate de teroriști, iar cei care făceau anunțurile chemau oamenii să-i apere. Zvonistica în rândul celor care apărau clădirile îi determina pe aceștia să tragă în orice civil sau militar așa-zis suspect, de frică să nu fie atacați și uciși de teroriști. Cei considerați teroriști erau descriși ca fiind bărbați bruneți, nerași, cu barbă, cei îmbrăcați sport, în combinezoane sau care erau încălțați cu bocanci.
În zilele revoluției, Radioul a chemat oamenii la moarte, în condițiile în care clădirea nici nu era atacată, afirma, la sfîrșitul anului 1998, magistratul militar Dan Voinea, șeful Secției Parchetelor Militare, la lansarea volumului „E un început în tot sfârșitul”, o transcriere selectivă a emisiunilor radiofonice difuzate de Radio România și de radiourile străine în perioada 17-25 decembrie 1989.
Emil Hurezeanu, care în ’89 era redactor la postul de radio Europa Liberă, afirma, cu aceeași ocazie, că, până în 22 decembrie 1989, la Radio România nici nu a venit vorba de revoluție. „În perioada 17 – 22 decembrie 1989, în primele șase zile de revoluție, românii au aflat ce se întîmplă de la posturile străine de radio”, spunea Hurezeanu.
Concluziile anchetelor prezentate de către generalul Voinea au creat vii dispute între puterea reprezentată de Ion Iliescu în calitate de președinte și puterea reprezentată de Emil Constantinescu, cel care l-a numit pe Voinea în funcția de șef al Secției Parchetelor Militare, la scurt timp după alegerile din 1996. Una dintre promisiunile electorale ale lui Constantinescu a fost aceea că se va afla adevărul despre Revoluție, iar Voinea a redeschis dosarele și a trimis în judecată câțiva capi ai Armatei. Voinea a fost acuzat de fosta putere că încearcă să culpabilizeze Armata și că acționează în sensul cerut de Cotroceni, care nu vrea altceva decât să discrediteze ideea de Revoluție și să câștige capital electoral.
Totuși, dacă declarațiile lui Voinea i-au lăsat pe unii reci, afirmațiile ulterioare ale fostului șef al Serviciului Român de Informații, Virgil Măgureanu, potrivit cărora în decembrie 1989 a avut loc o revoltă populară de proporții, impulsionată de un scenariu european, nu au făcut altceva decât să întărească ideea că atunci nu a fost revoluție.
„Inspirația a fost din afară, revolta maselor din interiorul țării”, declara fostul șef al SRI, adăugând că „anonimii” au fost cei care l-au răsturnat pe Ceaușescu, dar prăbușirea regimului comunist a fost pregătită de „forțe care s-au înțeles din vreme”. În opinia lui Măgureanu, colapsul comunismului în România era iminent, în condițiile în care în octombrie ’89 a căzut zidul Berlinului, iar în luna noiembrie a aceluiași an și regimul comunist din Bulgaria.
„Din datele pe care le dețin, revolta populară n-ar fi avut loc dacă impulsul său n-ar fi fost indus de un scenariu european”, afirma Măgureanu, apreciind că „resortul anticomunist” care a cuprins sud-estul Europei la sfârșitul lui 1989 a fost unul general, care nu putea să excludă România.
„În decembrie 1989 n-a avut loc o revoluție, pentru că, după cele mai elementare canoane, o revoluție presupune existența unui grup organizat care, constatând că un sistem nu mai poate exista, pune din timp bazele unui program și ale unei strategii, iar acest lucru nu s-a întâmplat”, a opinat Măgureanu.
În opinia sa, orice revoluție presupune o transformare care să înscrie societatea într-un curs progresist, apreciind că, din acest punct de vedere, în România n-a avut loc o revoluție. „La zece ani de la așa-numita revoluție, România se confruntă cu dezordine socială, criminalitate și degradare economică”, susținea fostul director al SRI.
Deși Măgureanu excludea ipoteza că în decembrie 1989 în România a fost lovitură de stat, totuși se recunoaște faptul că, atunci un anumit grup a acționat conform unui plan prestabilit și care a așteptat punerea în aplicare în momentul unei revolte populare.
Dicționarul explicativ al limbii române arată că revoluție înseamnă „schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat”, revoltă înseamnă „răscoală spontană, neorganizată”, iar lovitura de stat este „actul de violare a Constituției stabilite prin care un grup de persoane preia cu forța puterea într-un stat”.
