Unda de șoc a Revoluției de la Timișoara ajungea, în 21 decembrie 1989, la București, locuitorii Capitalei, scoși inițial în stradă pentru un miting de susținere a lui Nicolae Ceaușescu, dând lovitura de grație regimului comunist.
Deși protestele izbucnite în 16 decembrie făcuseră din Timișoara primul oraș liber al României, cu prețul multor jertfe omenești, Nicolae Ceaușescu, încă sigur pe eficiența sistemului său represiv, a convocat în București o mare adunare populară pentru a „înfiera” actele huliganice din orașul de pe Bega.
În 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR s-au adunat mulțimi, ca de obicei perfect ordonate, purtând tablouri ale lui Nicolae Ceaușescu și ale Elenei Ceaușescu și pancarte care exprimau solidaritatea cu conducerea PCR și dezacordul față de „acțiunile bandelor teroriste din Timișoara și față de complotiștii străini aliați cu trădătorii autohtoni”.
Printre urale și scandări se fac tot mai puternic auzite huiduieli și fluierături. Imaginea lui Ceaușescu din acel moment – cu figura schimonosită de mirare și frică, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte și cu mâna dreaptă ridicată – a fost transmisă în foarte scurt timp la televiziunile din toată lumea. Cu această imagine s-a întrerupt transmisia în direct de către Televiziunea Română.
După o scurtă pauză, Televiziunea și-a reluat transmisia, continuând ca și cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din Capitală. Ceaușescu mai apucase să anunțe suplimentarea cu câteva sute de lei a salariilor, pensiilor și ajutorului social.
Ceea ce nu s-a putut vedea în secvențele transmise de Televiziune, încă sub cenzura strictă a conducerii PCR, era un grup de muncitori de la Turbomecanica, care au strigat: „Timișoara, Timișoara!”, „Ai omorât copii nevinovați!”. Inițiativa lor coincide cu aceea a lui Nica Leon care, dintr-o altă parte a pieței striga: „Traiască Timișoara!”, „Jos Ceaușescu!”. Explodează apoi și o petardă. A fost clipa de stupefacție pentru Ceaușescu și ai lui, clipa în care semnalul Timișoarei se făcea auzit și la București. Mulțimea a început să fugă, țipând, spre străzile din apropiere, abandonând steaguri și tablouri. Cei mai curajoși au încercat să se facă ascultați: „Nu plecați oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental”, se auzea. Tot mai mulți strigau: „Jos Ceaușescu!”, „Jos călăul!”, „Jos analfabeta!”, „Jos cizmarul!”, „Și voi sunteți români!”.
La scurt timp după încheierea marii adunări populare de condamnare a mișcării de la Timișoara, bucureștenii, tinerii în primul rând, au ieșit în stradă pentru a continua ceea ce începuseră timișorenii. Centrul Capitalei, de la Piața Romană pînă la Piața Unirii și de la Piața Kogălniceanu pînă la Piața Rosetti, s-a umplit de demonstranți. Arhitectul Gheorghe Ciobotaru a scris cu tempera pe carton primele afișe: „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!”, „Timișoara!”. În fața hotelului Intercontinental – nucleul uriașei demonstrații bucureștene – tinerii au îngenuncheat și au păstrat momente de reculegere pentru Timișoara. Apar lideri de opinie care încercau să vorbească mulțimii, facând un apel la solidaritate muncitorilor, dar apar și forțe de represiune cu scuturi, căști, bastoane și încercuiesc zonele ocupate de demonstranți. Tot în zona Intercontinental, înainte ca demonstranții să se organizeze, apare un grup de aproximativ 50 de indivizi, bine făcuți, înarmați cu bastoane. Deplasându-se în grup, ei scandau: „Noi suntem poporul!”. Misiunea lor era să-i descurajeze, prin agresivitate, pe demonstranți.
În cîteva ore, orașul părea pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanții, neînarmați și neorganizați, unii cu flori în mâini, flori pe care le oferă soldaților, pe de altă parte, militari dotați cu caști și scuturi, aliniați pe străzile centrului Capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmați. S-a tras în mulțime de pe clădiri, din mijlocul manifestanților, de pe străzile laterale, de pe tanchete. Unii dintre manifestanți au fost împușcați. Pe de altă parte, mașinile pompierilor trimiteau spre mulțime jeturi puternice de apă, iar mașini ale Miliției, luau demonstranți, îndreptându-se apoi către Jilava.
Pentru a rezista ofensivei, demonstranții încercau și ei să se organizeze. În fața restaurantului „Dunărea”, vis-a-vis de Intercontinental, s-a improvizat o baricadă, care a devenit sediul provizoriu al revoluționarilor și ținta de atac a forțelor de represiune. Acolo eșuează de mai multe ori cei ce o iau cu asalt, acolo se țin discursuri, se rostesc îndemnuri, mor sau sunt răniți oameni, ard mașini. Oamenii îngenunchează pentru rugăciune și pentru reculegere, se întind pe caldarîm pentru a opri înaintarea tanchetelor. De-abia la miezul nopții, cînd se dezlănțuie cu furie represiunea, baricada este distrusă, iar macaralele o demontează bucată cu bucată. Pînă după ora 3.00, s-a tras intens. Spre dimineață, stropitorile au spălat sângele de pe caldarâm, Capitala părând pregătită pentru o zi obișnuită.
În 22 decembrie ’89, înainte de ora 7.00, muncitorii de pe marile platforme industriale ale Capitalei s-au îndreptat spre centru. Coloane nesfârșite din Militari, Pipera, de la Uzinele „23 August”, Republica, s-au îndreptat spre centru orașului, purtând steaguri fără stema Republicii Socialiste România Barajele care împiedicau accesul în Piața Universității și în Piața Palatului s-au dovedit inutile.
La 9.30 Piața Universității era plină. Demonstranții cer Armatei și Miliției să treacă de partea lor.
Cu puțin înainte de ora 10.00, Nicolae Ceaușescu, în sediul Comitetului Central (CC) al PCR, prezidează ultima ședință a acestui for, în care anunță că, din cauza situației extrem de grave, a preluat conducerea armatei și s-a hotărît să instituie starea de necesitate în întreaga țară.
Despre generalul Vasile Milea, ministrul Apărării, care se împușcase cu cîteva zeci de minute în urmă, chiar în sediul CC, Nicolae Ceaușescu spunea că a fost un trădător.
Puțin după ora 10.00, postul de radio anunță introducerea stării de necesitate în întreaga țară, printr-un decret semnat de Ceaușescu. Cetățenii – conform decretului – nu au voie sa se întrunească în grupuri mai mari de cinci persoane. La acea oră, în centrul Bucureștiului, se aflau sute de mii de oameni.
La CC al PCR, Nicolae Ceaușescu, înconjurat de fidelii săi, face încă o încercare de a salva situația. Apare cu suita în balconul sediului CC și încearcă să se adreseze oamenilor adunați în Piața Palatului. La primul semn că vrea să-și înceapă discursul, este întâmpinat cu ostilitate unanimă. Ceaușescu se retrage în grabă.
Demonstranții au forțat ușile masive ale clădirii și au escaladat balconul.
Nicolae și Elena Ceaușescu s-au refugiat pe acoperișul clădirii, unde erau așteptați de un elicopter.
Generalul Victor Atanasie Stănculescu, adjunct al ministrului Apărării Naționale, se întorsese de câteva ore de la Timișoara. Cum Vasile Milea murise, iar Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major, lipsea, Victor Stănculescu era de fapt, în acel moment, conducătorul Armatei. Nedorind să fie implicat în niciun fel în desfășurarea evenimentelor, și-a pus un picior în ghips pentru a părea indisponibil.
După ora 11.00, aflat în exercițiul funcțiunii, Victor Stănculescu ordonă ca armata să se retragă în cazarmi, iar după câteva minute îi raportează lui Ceaușescu că Piața Palatului este invadată de mulțime. Ceaușescu, într-o nouă criză de mânie, întreabă cum de a fost posibil, cine a permis oamenilor să ocupe piața. Tot Victor Stănculescu întărește ordinul prin care era chemat elicopterul pentru a-i scoate pe soții Ceaușescu din clădirea CC.
Primul popas al fugarilor este Snagovul, unde Ceaușescu spera să stabilească niște legături salvatoare. După ce îi abandonează pe Emil Bobu și Manea Mănescu, soții Ceaușescu se urcă din nou în elicopter, ordonându-i pilotului Vasile Maluțan să-i ducă spre Târgoviște. Speriat de misiunea ce-i revenise, pilotul îi debarcă înainte de localitatea Titu, sub pretextul că pot fi reperați de la sol și pot fi oricând doborâți. După ce reușesc să captureze un automobil Dacia, condus de un medic din Găești, cei doi cer să fie duși la Tîrgoviște. Mașina se defectează, astfel că în comuna Văcărești este oprită o altă Dacie, al cărei proprietar îi conduce și îi lasă la Institutul pentru Protecția Plantelor din Târgoviște, unde, după nici o oră (15,30) sosesc două mașini ale Miliției care îi preiau pe cei doi soți și îi duc, sub stare de arest, la o unitate militară din oraș.
Momentul decolării elicopterului cu cuplul Ceaușescu de pe acoperișul sediului CC a fost primit cu bucurie de cei aflați în Piața Palatului.
La cîteva ore de la fuga Ceaușeștilor, Televiziunea Română Liberă anunță constituirea unui nou organism al puterii – Frontul Salvării Naționale (FSN) – care „grupează toate forțele sănătoase ale țării” și al cărui scop este „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”.
Din Consiliul de conducere al FSN făceau parte: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Lászlo Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Athanasie Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, capitan Mihail Lupoi, general Dan Voinea, capitan Emil Dumitrescu, Vasile Neacșa, Cristina Ciontu, Marian Baciu, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Paul Negrițiu, Gheorghe Manole, Cazimir Ionescu, Adrian Sârbu, Constantin Cîrjan , Domokós Géza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Valeriu Bucurescu, Ion Iliescu.
Ion Iliescu este desemnat să transmită la posturile de radio și televiziune „Comunicatul către țară al Consiliului FSN”, care constituie o primă variantă de platformă-program a noului organism al puterii de stat din România.
FSN și platforma-program care îl reprezintă apar din colaborarea lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Ștefan Gușă, Mihail Lupoi, Dumitru Apostoiu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan etc.
La Tîrgoviște are procesul soților Ceaușescu, ei fiind acuzați de genocid și de subminarea puterii de stat, întrucât au determinat în decursul vremii moartea a 60.000 de persoane, au organizat acțiuni armate împotriva poporului român și a puterii de stat, au distrus bunuri obștești și au încercat să fugă din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari depuși la bănci din străinătate. Aceste acuzații formulate de completul de judecată au fost încadrate în categoria crimelor grave săvârșite împotriva poporului român. Sentința a fost executată, în 25 decembrie 1989, în jurul orei 14.45, în incinta garnizoanei din Târgoviște.
În București s-a tras de la izbucnirea protestelor, în primul rând în Piața Palatului și la Televiziune, dar și în alte zone ale orașului. În acele zile erau frecvente informațiile privind atacuri asupra unor instituții importante. Psihoza creată a dus și la situații în care cei care aveau arma au deschis focul tocmai asupra celor veniți să-i ajute. Astfel, în 23 decembrie, la Otopeni, 53 de jandarmi de la Câmpina, trimiși să apere aeroportul, au fost uciși, crezându-se că sunt teroriști. În dosarul militarilor uciși la Otopeni, un căpitan și doi generali din Ministerul Apărării au fost condamnați la închisoare.
