În răspăr

În deplin răspăr față de agitatele trăiri ale vremilor noastre din ce în ce mai agasante, azi îmi îngădui să nu scriu de Bolojan, Putin, Tramp, Fritz, Grindeanu et comp., ci despre Claxon, motanul meu titular care, iată, împlinește 15 ani. Numele nu i-a fost decernat aiurea, doar din haz și glumă, ci i s-a atribuit legitim, cu acordul respectuos al familiei și cu deplinul temei legal confirmat de narativul ce urmează. Cu ani în urmă, până când am izbutit să identific și să astup intrările ilicite pe sub streașina acoperișului, podul casei mele devenise adevărată maternitate de mâțe. Urcau lesne printre crengile molizilor din curte și se culcușeau boierește, la căldurică, până la sorocul fătării. După ce nou veniții își deschideau ochișorii (două-trei săptămâni în care mă exasperau mieunăturile subțirele din podul casei), mamele își luau cu infinită grijă odraslele între dinți, spre a le duce una câte una nu știu unde, pentru că fiecare mâță părea a-și avea propria-i țintă. Din fereastra mansardei am urmărit câteva astfel de transferuri misterioase, inclusiv al unei pisici-mamă rozalie și rotunjoară – care, absolut de necrezut, trei pisoi i-a dus în direcția apropiatei Grădini botanice, iar pe ultimul, al patrulea, pur și simplu l-a azvârlit în grădina vecinului! Și dusă a rămas! Nu știu cum poate fi categorisit în lumea pisicească abandonul și iminenta ucidere din culpă. Poate, cine știe, al patrulea pisoi îi amintea cu oroare mâței de un motan-tată abuziv, violent și total dezagreabil, nedemn să se reîntrupeze printr-o nouă naștere – ce altceva mai năstrușnic să crezi? Abandonatul a prins să țipe dintre răgălii: o jumătate de miorlau! (nu ajungea dincolo de me!) strigată o zi întreagă, din două în două secunde. Ți se rupea inima, dar ce să-i faci, era în ograda vecinului, poate se-ndură el să-l scoată din bălării. Aș! A doua zi, același me! claxonat la fel de riguros, la secundă, dar mai șters și mai răgușit. Ghemotocul voia musai să trăiască! N-am mai răbdat și, pe întuneric, am sărit gardul și l-am adus în casă. A fost botezat, firește, Claxon și soața a-nceput lunga trudă cu biberonul. După vreo lună se-ntremase binișor; abia atunci am citit pe net că pisicilor nu trebuie să le dai nicicum lapte de vacă, fiindcă multora le lipsește nu-ș ce enzimă care… Ei bine, Claxon pare că o fi avut-o, că a devenit repede ditamai motan în toată firea, pus de la început pe fapte mari. Prima oară când i-am dat drumul prin curte a țâșnit-pușcă și s-a oprit tocmai în vârful teiului de la poartă. N-a mai știut cum să coboare, așa că a rămas înțepenit acolo câteva ceasuri bune până când l-a readus pe pământ un slujbaș de la firma de cablu obișnuit cu înălțimile. Când prin brazii mei s-a rătăcit o veveriță, a devenit motan-reactor, fugărind-o abraș printre cetini, gata-gata s-o ajungă. Nu i-a mers cu veverița, a izbutit cu păsăretul. Mi-au rămas doi molizi dintre cei patru aduși de la Molid acum vreo 40 de ani ghemuiți în portbagajul mașinii: sunt de două ori cât casa și nici nu le mai pot zări vârfurile. Acolo, sus, cuibărește felurit păsăret, pe care Claxon îl așteaptă ore-n șir ascuns după vița de pe garaj, doar-doar i-or trece pe-aproape. Din păcate, are adesea succes vânătoresc, mai ales în cazul puiganilor care-și ratează întâlnirea fericită cu pământul. Îi înhață, îi smotocește și mi-i aduse victorios în fața ușii. Așteaptă să-l laud! Am încercat în toate felurile și limbile să-l lămuresc că, motan serios și responsabil fiind, în anno domini 2025 nu-i posibil să se poarte ca-n epoca de piatră – zadarnic! Dar păsăretul avea să se răzbune: după ce motanul a avut proasta inspirație să găbjească niște pui de gaiță căzuți din cuib, acum gaițele bătrâne sunt cele care-l pândesc pe dumnealui, și la vederea motanului se năpustesc câte patru-cinci să-l probozească contondent cu ciocul. Ori de câte ori se-aude glas de gaiță, acum Claxon se ascunde unde vede cu ochii. În casă însă, este delicatețea personificată, vorbește numai în sotto voce și i-am auzit miorlăitul până la capăt (adică miorlau!, nu doar me!) doar când a-nceput să ragă literalmente la vederea unui confrate trecând întâmplător prin curte, zona lui exclusivă și sever controlată. Cum mă așez pe un fotoliu, cum mi se lipește alături, trăgând și un torcăit amical de bună vedere. Îmi place să cred că înțelege când am vreun necaz, ori mă încearcă vreo durere, că se lipește mai strâns, torcând și mai apăsat. Poate nu-i doar părere, câtă vreme tratatele spun că, atunci când torc, „pisicile emit vibrații sonore identice cu cele utilizate în medicină pentru a calma durerea.” Dar nu numai de asta îl iubesc și respect pe Claxon, cel care aduce-n casă boare de înțelepciune, liniște și pace, ci și pentru că, de la naștere și până azi, toate i-au mers din plin, n-a avut vreun prilej de întristare, și s-a arătat, în felul lui, un conștiincios apărător nu numai al casei, cum îndeobște se spune, ci și al celor ce-o viețuiesc. Din păcate, Claxon a ajuns la senectutea pisicească: doarme tot mai mult, încearcă trist, de două-trei ori, până mai izbutește să sară pe garaj, și se mulțumește mai degrabă să prindă jalnic muște pe terasă. Viață de mâță: unui animal atât de perfect, care are un simț (Jacobson) mai mult decât omul, și secțiuni din creier foarte asemănătoare cu cele umane, o ființă atât de armonios clădită și considerată sacră încă din urmă cu milenii, după atâta trudă a zămislirii i s-a orânduit o viață doar de 15-17 ani. Dar să nu cercetăm aceste legi. Mai bine să ne amintim de poveștile din bătrâni în care cenușăresei i s-a potrivit condurul și oșteanul cel mai oropsit, dar și mai viteaz, a primit drept soață fiica Împăratului. Tot așa și amărâtul de motănaș azvârlit de mumă-sa printre gunoaie a ieșit o clipită în fruntea neamului său mustăcios – barem pentru c-a ajuns să-i scoată azi pe Bolojan, Putin, Tramp, Fritz, Grindeanu et comp. din acest colț de pagină. Onoare mâței!