Cea mai importantă dintre însușirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu Ființa dumnezeiască. Această încredințare că firea omenească a fost zidită „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” este cea mai înaltă demnitate, care s-a dat vreunei făpturi zidite de Dumnezeu.
În nici un alt moment al întregii lucrări de zidire a făpturii nu Și-a descoperit Dumnezeu Făcătorul într-atât mulțumirea Sa ca la zidirea omului, care, în chip paradoxal, nu a fost făcut prin poruncă, precum restul făpturilor, pentru care „a zis și s-au făcut” (Psalmi 32,9); și nici locuința omului nu a fost făcută prin poruncă, de vreme ce „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facerea 2, 8). Așadar, însușirea definitorie a sufletului omenesc, „suflarea” dumnezeiască, este asemănarea cu Ziditorul său. Aceasta înseamnă că sufletul este capabil să primească însușirile dumnezeiești. Exact acest lucru ne încredințează Dumnezeu Cuvântul, după întruparea Sa, numindu-ne pe noi prieteni și frați, moștenitori ai Tatălui Său și împreună-moștenitori cu El. Ce altceva mai înalt sau mai demn poate exista decât aceasta, adică să fie omul părtaș în mod ipostatic al înrudirii cu Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dăruit bunătăți „spre care și îngerii doresc să privească” (Petru 1, 12), potrivit Apostolului Petru.
În acord cu învățătura de-Dumnezeu-purtătorilor noștri Părinți, puterile sufletului sunt patru. Chibzuință, cumpătarea, bărbăția și dreptatea. Acestea se mișcă în cele trei părți ale sufletului, partea rațională, partea irascibilă și partea poftitoare. Lucrarea chibzuinței este aceea de a impulsiona partea irascibilă, a cumpătării sau a înțelepciunii să miște partea rațională spre trezvie și dreapta judecată, a dreptății să miște partea poftitoare spre virtute și spre Dumnezeu, iar a bărbăției să rânduiască cele cinci simțuri spre mișcări raționale.
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă și note de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 19-20).
