„Important este cît de sinceră și cît de deschisă este implicarea artistului în actul de creație”

– Interviu cu pictorul LIVIU SUHAR, sau portretul ucenicului făcut de maestru
Prezent luna trecută la Suceava la expoziția de pictură a lui Cătălin Alexandru Chifan, prof.univ.dr. LIVIU SUHAR, dascălul erudit care împărtășește cu generozitate din măiestria și experiența sa tinerilor ucenici într-ale artei și unul din marii pictori ai României contemporane, a avut amabilitatea să răspundă cîtorva întrebări capabile să contureze profilul tînărului plastician sucevean.
Orice tînăr și orice artist are în structura sa impulsul de-a cerceta, de-a experimenta mijloace noi de exprimare pentru a-și îmbogăți limbajul, dar lucrul acesta devine interesant și valabil în momentul în care are niște ținte bine definite
– Domnule profesor, Cătălin Alexandru Chifan a fost studentul dumneavoastră. Acum, după cîțiva ani de la absolvire, cum apreciați evoluția sa artistică?
– Cătălin a făcut parte dintr-o grupă de studenți care mi se păreau, atunci cînd i-am preluat, necopți și cruzi și totuși am reușit, cu perseverența dascălului cu o viață întreagă de experiență pedagogică în spate, să-i mobilizez și să iasă la finalul studiilor foarte bine. Dintre toți cei din promoția lui, din cîte știu pînă acum, se pare că este singurul care chiar a reușit; e a doua sa expoziție personală la care vin și constat că a izbutit să adune o sumă de lucrări care pot umple simezele unei galerii, chiar s-o suprapopuleze putem spune pentru că, după cum vedeți, sînt așezate pe două rînduri, fără intervale prea mari între ele. Alți colegi de-ai lui au plecat în SUA, în Italia, să-și caute fiecare drumul, să-și urmeze calea destinului. Unii și-au consumat energia de pe poziții oarecum teoretice, dar el a rămas fidel obiectivelor pe care le avea încă din studenție. Cătălin a fost, și lucrul acesta îl spun cu toată răspunderea, un student ordonat, disciplinat, conștiincios, ambițios, perseverent, tenace și acest tip de atitudine față de problematica pe care o avea în față l-a condus spre rezultatele pe care le vedem acum. Bineînțeles că la vîrsta pe care o are, la 25 de ani, nu poți să-i pretinzi să realizeze capodopere, dar Cătălin în această expoziție ne demonstrează că și-a fixat ținte și obiective destul de clare, a avut intuiția să-și aleagă niște modele și-aici mă refer la arta universală, la o anume concepție, la un anume tip de reprezentare pe care timpul le-a verificat. El nu s-a hazardat în experimente sterile și necontrolate. Orice tînăr și orice artist are în structura sa impulsul de-a cerceta, de-a experimenta mijloace noi de exprimare pentru a-și îmbogăți limbajul, dar lucrul acesta devine interesant și valabil în momentul în care are niște ținte bine definite. Dacă faci experiment de dragul experimentului și orbecăi și-ți spui „să vedem ce-o să iasă” este riscant, pentru că trebuie să știi încotro te îndrepți. El și-a fixat niște obiective și a înțeles foarte bine o lecție pe care eu întotdeauna o susțin în fața studenților, și anume că perioada de formare nu trebuie să neglijeze exemplele pe care le oferă istoria artelor. Acolo sînt modelele după care tinerii trebuie să se ghideze și acolo este filonul de unde trebuie să extragă bogăția demersului lor creativ viitor. Dacă acest fundament este bine așezat, personalitatea și sensibilitatea lor se poate dezvolta frumos și solid.
„Cătălin este un pictor care nu vrea să greșească”
– Cineva spunea că un creator pășește solid pe drumul său și reușește să se impună atunci cînd se desprinde de sub aripa maestrului său, cînd are un stil personal de creație. Credeți că fostul dvs. student și-a găsit drumul propriu?
– Eu mă feresc să fac afirmații de acest fel și nu agreez ideea că dacă sînt profesor promoția pe care o scot la liman sau grupul de studenți pe care-l coordonez cîțiva ani trebuie negreșit să poarte amprenta personalității mele. Vrînd-nevrînd, ca dascăl, îi influențez pe acești tineri în perioada lor de formare. Ca profesor și artist nu poți însă decît să le transmiți niște principii de bază pe care tu personal le-ai verificat și în care crezi. Din acest motiv probabil că apar și unele influențe. Eu sînt împotriva ideii de-a modela studentul după chipul și asemănarea profesorului, meritul unui pedagog este cel de-a avea puterea și capacitatea să descifreze tot ansamblul structural al personalității respectivului tînăr: talent, sensibilitate, gîndire, nivel de cultură ș.a.m.d, și pe care odată descoperit să știe să-l modeleze. Este un aluat pe care trebuie să-l modelezi în așa fel încît să rodească, să se dezvolte, fără să-l introduci într-o formă, într-o structură, știu eu, de tip „patul lui Procust”. Ceea ce apreciez eu la acest moment la Cătălin este faptul că el este unitar. Nivelul de performanță la care va ajunge o să-l vedem, cu siguranță, mai tîrziu; pentru etapa aceasta el are realizări notabile. Sigur că, cu timpul, se decantează întregul limbaj, întregul repertoriu componistic, tot arsenalul acesta obiectual, simbolistic, de mijloace de exprimare și de compunere se conturează pentru că se produce fenomenul de maturizare. Deocamdată este notabilă așa cum spuneam această unitate și faptul că el continuă să calce pipăind cu grijă terenul cu pași mărunți și siguri. Cătălin este un pictor care nu vrea să greșească.
„Cătălin aduce o notă care trebuia, care îmbogățește universul și paleta viziunilor artistice din acest loc”
– Criticul de artă Valentin Ciucă aprecia la o expoziție precedentă că este prea sobru, prea interiorizat, că s-ar fi așteptat din partea unui tînăr de vîrsta lui la o pictură mai „vitalistă”, mai „plină de palpit sentimental”. Spunea că face o pictură prea cerebrală.
– Acesta este un punct de vedere general, dl. Ciucă trage o concluzie vizavi de ceea ce observă în general la artiștii de vîrsta lui Cătălin. Dar nu cred că aceasta este problema. Că este cerebral ? Sînt nenumărați artiști care-au fost niște cerebrali toată viața, Magritte a fost un cerebral, Dali, Piero de la Francesca, au fost cerebrali. Important este cît de sinceră și cît de deschisă este implicarea artistului în actul de creație. Și în cazul lui Cătălin, cu toate “acuzele” de sobrietate ale d-lui Ciucă, eu îndrăznesc să cred că așa este el și nu pot să-i ceri unui om să fie exuberant și exploziv dacă el, în structura lui, este un om așezat, este un om rațional, este un om sobru.
– Spuneați dvs. într-un interviu că provincialismul trebuie înțeles ca fapt estetic și nu geografic. Pentru noi, cei de la Suceava, din provincie, Cătălin este unul din cei care a reușit să spargă zidul provincial cu lucrările sale?
– Mi-aduc aminte de interviul pe care l-ați amintit. Atunci spuneam că poți fi provincial și la București sau chiar pe malul Senei, cum foarte bine poți descoperi calități deosebite în cu totul altă parte. Mie mi se pare că pentru Suceava la momentul acesta Cătălin aduce o notă care trebuia, care îmbogățește universul și paleta viziunilor artistice din acest loc. Nu pot să spun că aici este provincialism și la Iași spre exemplu nu este. Provincialism este cît vreți și la Iași și la București, este peste tot. Dar nu poate fi vorba de provincialism în cazul lui Cătălin.
„Ideea unui muzeu de artă contemporană în această parte de țară ar trebui să-i mobilizeze pe cei care decid destinele culturii din zonă”
– Aș reaminti faptul că ne-am reîntîlnit acum după cîțiva ani de la tabăra de la Călinești și atunci, în discuția pe care am avut-o cu dumneavoastră, militați pentru realizarea unui muzeu de artă contemporană la Suceava. Spuneați că există un mare număr de artiști originari din această zonă și ar fi un lucru minunat dacă s-ar înfăptui aici un astfel de muzeu, în care să-și găsească loc toți creatorii care au rădăcini în aceste locuri. Probabil că și Cătălin și-ar avea locul lui într-un asemenea așezămînt cultural.
– Bineînțeles că da, iar ideea respectivă nu a fost una speculativă, spusă doar așa ca să fie interesant un interviu, ci o idee în care credeam și încă mai cred. Pare o utopie, dar ideea unui muzeu de artă contemporană în această parte de țară ar trebui să-i mobilizeze pe cei care decid destinele culturii din zonă, să-i determine să gîndească la declanșarea unei acțiuni cu bătaie lungă, foarte lungă, dar foarte frumoasă. În clipa asta mi se derulează în memorie nume de artiști de primă mărime care sînt plecați din această zonă, dar cînd există aici și atîtea minunății cum sînt monumentele de arhitectură, bisericile și mănăstirile cu toată pictura lor care este fantastică, ți se pare aproape inexplicabil dacă nu absurd faptul că nu există și un muzeu substanțial, consistent, cu artă modernă și contemporană. Oricine vine din altă parte își imaginează că dacă aici s-au făcut picturile acelea pe zidurile mănăstirilor trebuie să existe și niște pictori foarte valoroși. Unde poți să-i vezi decît într-un muzeu în care să încapă toate generațiile, toate stilurile, iar cineva ar trebui să prindă ideea acesta din zbor și cu puțină nebunie frumoasă să treacă la faptă. Eu sînt convins că toți artiștii plecați în lume de pe plaiurile acestui colț de Românie ar răspunde cu entuziasm unei asemenea chemări, oferind lucrări de calitate care să-i reprezinte. Și sigur că în acest muzeu este și locul lui Cătălin și al colegilor săi de generație.
– Ca să închidem cercul acesta prin care v-am rugat să-i creionați lui Cătălin Alexandru Chifan portretul, ce-i recomandați la final?
– Să lucreze în continuare. Atît. Eu nu pot să-i spun și nu-i spuneam nici ca profesor să facă așa pentru că așa este bine. Este bine să faci așa cum simți tu. Ca profesor trebuia să-i deschid ochii și să am grijă să aibă niște principii solide, sănătoase pe care el să le aplice și să se folosească de ele. Cum? Asta depindea doar de el, de sensibilitatea lui, de pasiunea lui, de cultura pe care și-o însușea și de timp.
– Din perimetrul bucovinean, pentru că și dumneavoastră sînteți de aici, mai aveți în momentul de față studenți pe care-i pregătiți, pe care-ar trebui să-i avem în vedere, să le urmărim pașii?
– Am avut de fiecare dată studenți din zonă. Eu îi întreb la început cînd îi întîlnesc de unde sînt, dar felul în care evoluează, așa cum am spus, depinde de ei. Eu sînt același, îmi fac datoria față de toți. N-aș putea să mă hazardez să recomand un nume sau altul pentru că am avut de-a lungul celor 40 de ani de pedagogie și deziluzii. Unii, în care-am crezut și-am fost convins că vor avea o evoluție spectaculoasă, au fost un fiasco, n-au reușit nimic, alții, pe care i-am tratat poate cu oarecare rezervă, au explodat mai tîrziu. Asta nu înseamnă că nu sînt atent, sînt foarte atent și după ce termină studiile și, din cînd în cînd, îi mai întîlnesc și-i întreb ce-au făcut. Alți tineri de aici? Or să fie, sînt convins.