Împărtășania sau Sfânta Cuminicatură

Taina Euharistiei, a Împărtășaniei cu Sfintele Taine, sau a Cuminecaturii, ocupă un loc central în viața Bisericii și se deosebește de celelalte taine, ierurgii și slujbe cultice, prin aceea că aici nu este vorba de împărtășirea tainică a harului ci de cuminecarea cu trupul și sângele lui Hristos, „cărbunele aprins” care arde păcatele, pâinea cerească ce se dă spre iertarea păcatelor, spre comuniunea cu Duhul Sfânt, spre viața de veci: „Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare… iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică” (Didahia, X, 2).
Împărtășania are caracter unic
Nicolae Cabasila descrie caracterul unic al Împărtășaniei astfel:
„Fără îndoială că Hristos se află în toate tainele, El care este și ungerea și botezul și hrana noastră, ba este de față și în cei ce iau parte la săvârșirea Sfintelor Taine împărțindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de față în alt chip. Pe cei botezați îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei din nou chipul Său. În cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere.
Când duce însă pe credincios la Sfânta Masă și-i dă să mănânce din însuși Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăși personalitatea Sa, iar noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuși trupul Împăratului: ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui.
De aceea, Sfânta Împărtășanie este taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia și apoi tot așa până la cea din urmă.
După Sfânta Împărtășanie însă nu mai este loc unde să pășești, de aceea trebuie să te oprești aici și să te gândești cum să faci, ca să poți păstra până la sfârșit comoara pe care ai dobândit-o” (Viața în Hristos, IV).
Caracterul de jertfă al Liturghiei euharistice
Aducerea și sfințirea darurilor euharistice au un caracter de jertfă, fără ca liturghia euharistică să fie o repetare a jertfei unice de pe cruce a lui Iisus Hristos. El este „jertfa cea vie și nejertfită”, Care „o dată pe Sine ca jertfa Părintelui Său ca jertfă aducându-se, pururea se junghie”. Între cele două veniri ale lui Hristos-Domnul, comunitatea locală aduce, prin episcopul sau preotul ei, această „jertfă duhovnicească și fără de sânge” spre pomenirea paștelui, morții și învierii lui Hristos (Luca 22, 19) și spre vestirea împărăției lui Dumnezeu: „Ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din potirul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El” (I Cor. 11, 25).
În legătură cu caracterul de jertfă al Liturghiei euharistice, se mai pot adăuga următoarele: Iisus Hristos spune că pâinea este Trupul Său, iar ceea ce este în potir, Sângele Său (Matei 26, 26-28). Euharistia este astfel singură Taină în care darurile oferite – materia – se prefac în mod real în ceea ce ele semnifică.
La botez, apa nu devine Duh Sfânt, deși este purtătoare de putere sfințitoare a harului. „Euharistia, zice sfântul Ignatie, este Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul care a suferit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, în bunătatea Sa, L-a înviat” (Către Smirneni, VII, 1). Pentru a exprima caracterul unic al Jertfei lui Hristos, numai o singură liturghie se celebrează într-o zi liturgică, la același altar, de către aceeași parohie, într-un anumit loc.
Pâinea și vinul
Cuminecarea sau mâncarea Trupului euharistic nu înseamnă consumarea fizică a Trupului lui Iisus. Trupul se gustă în mod real, sub forma pâinii și vinului. Apoi, Trupul și Sângele aparțin Fiului întrupat, răstignit, înviat, înălțat și încoronat ca Domn și nu Tatălui său Sfântului Duh. Desigur, darurile devin „euharistie” (= mulțumire) prin lucrarea comună a Sfintei Treimi. Și, deoarece Fiul este unit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, credincioșii pot spune după împărtășire: „Am primit Duhul cel ceresc”.
În taina Cuminecaturii, Hristos se dă întreg fiecăruia, neîmpărțindu-Se și nemicșorându-Se în cei ce se fac părtași de El.
Instituită de Însuși, Iisus în Joia Patimilor Sale, în timpul ultimei cine cu apostolii, Euharistia este săvârșita acum duminica, „Zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeași zi a înviat din morți” (Iustin, Apologia 1, cap. LXVII).
Încă de la începutul Bisericii în Ierusalim, creștinii, părăsind calendarul cultic urmat de sinagoga și Templu, n-au mai ținut zi de odihnă și jertfă sâmbăta, ci s-au adunat pentru a celebra „Mulțumirea” (Euharistia) în prima zi a săptămânii, duminica, ca o retrăire săptămânală a Paștelui.
Potrivit regulii apostolice transmise de Iustin Martirul, nu poate participa la Euharistie decât numai „cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos” (Apologia întâia, LXVI).
Biserica Ortodoxă nu acceptă la Cuminecatură creștini care aparțin unei Biserici ce nu mărturisește aceeași învățătură de credință, mai ales în privința Euharistiei și Preoției.
(Pr. Prof. Ion Bria, www.crez.org)