„Îmbrăcați-vă cu haina harului Duhului Sfânt!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XXVIII-a după Rusalii

Parabola celor poftiți la cină este relatată de Sfinții Evangheliști Matei (22, 1-14) și Luca (14, 16-24) și se numără printre parabolele care vizează Împărăția lui Dumnezeu.
Această parabolă, în varianta Sfântului Evanghelist Matei, s-a citit și în Duminica a XIV-a după Rusalii. Sfântul Evanghelist Matei nu vorbește propriu-zis despre o cină, ci despre nunta unui fiu de împărat. El a mai inserat în parabola propriu-zisă pilda „omului intrat la cină, fără haină de nuntă”, care a fost respins sub parusiala amenințare: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.” (Matei 22, 14).
Episodul cu cel respins apare și la Sfântul Evanghelist Luca, în preambulul pildei, numai că la el accentul cade pe îndemnul, valabil și pentru noi, astăzi, de a invita la cină „pe cei săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Și fericit vei fi că nu pot să-ți răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților.” (Luca 14, 13-14).
Chemarea celor excluși din comunitate la cină subliniază dimensiunea misionară a Bisericii, în acord cu misiunea lui Hristos, care viza participarea păgânilor la comuniunea euharistică. De fapt, începutul predicării Evangheliei la păgâni, sau la neamuri, are ca paradigmă această invitație: „Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor.” (Matei 8, 11).
Parabola citită astăzi are o dimensiune hristologică. Omul-împărat adus în discuția parabolei este Însuși Dumnezeu. El a făcut nuntă/cină Fiului Său, Iisus Hristos. Și când toate au fost gata, Dumnezeu a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți, însă aceștia, subliniază referatul, n-au vrut să vină. Atunci, Dumnezeu, insistent, a trimis iarăși alte slugi, dar ei, fără să țină seama, au început, unul câte unul, să-și ceară iertare, fiecare scuzându-se în funcție de ce era stăpânit. Cel dintâi își cumpărase o țarină și era interesat să o vadă, dar este greu de crezut că nu o văzuse înainte de a o cumpăra; al doilea își cumpărase cinci perechi de boi și trebuia să-i încerce, deși îi încercase probabil și înainte de a-i cumpăra; iar pentru al treilea, recent căsătorit, soția sa avea prioritate (cf.Luca 14, 20).
Sfinții Părinți văd în cei trimiși să cheme invitații la cină pe fiii lui Israel, pe proroci, față de care conaționalii lor au avut o atitudine josnică: „Au fost chinuiți, […] au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți.” (Evrei 11, 35-37).
Stăpânul casei, revoltat de comportamentul invitaților săi (vai, din păcate sunt și astăzi astfel de oameni!), mâniindu-se, i-a spus slujitorului său: „Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici.” (Luca 14, 21).
De remarcat este faptul că mai întâi i-a chemat pe cei din interiorul cetății. Și fiind încă loc, i-a chemat apoi pe cei fără adăpost, de „la drumuri și la garduri” (Luca 14, 23), adică pe cei din afara hotarelor cetății. Era foarte important pentru gazdă ca până și ultimul loc să fie ocupat: „Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14, 23). Însă acest „silește” nu trebuie înțeles inchizitorial.
Refuzul celor invitați era nejustificat. Grijile vieții (țarina), lăcomia după cele materiale (târgul) și poftele trupului (căsătoria) nu pot fi motive serioase pentru a nu lua parte la cina împărătească (Matei 22, 2) ori la cina unui om oarecare (Luca 14, 16). Supărat, împăratul a intrat să-și salute oaspeții – răi și buni – și acolo a văzut pe unul dintre invitați care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Atunci i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12).
De unde să fi avut omul haină de nuntă, dacă el fusese invitat intempestiv? Evanghelistul notează însă că el nu a spus nimic, ci a tăcut. Desigur, la evrei, tradiția era ca cei invitați să treacă pe la garderobă să îmbrace peste hainele de rând haina de nuntă. Însă acela nu făcuse așa. Atunci, probabil indignat de acest lucru, dar și de tăcerea sa, împăratul a zis slugilor: „Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară.” (Matei 22, 13).
„Întunericul cel mai din afară” este locul celor condamnați. Plângerea și scrâșnirea dinților despre care se vorbește (Matei 22, 13) fac parte din chinurile acestui întuneric, din chinurile iadului. Sunt manifestarea exterioară a mustrărilor de conștiință.
Când Mântuitorul concluzionează: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.” (Matei 22, 14), are în vedere pe cei puțini, care merită cu adevărat să fie în anturajul stăpânului. Despre „cei puțini”, Sfântul Apostol Pavel afirmă că sunt „o rămășiță aleasă prin har” (Romani 11, 5). Cu alte cuvinte, mulțime multă intră în Biserică, dar puțini sunt cei care se mântuiesc.
O întrebare care ar putea încolți în minte este: Dar cei așa-ziși răi, oare nu ar fi trebuit să aibă aceeași soartă? Se pare că și aceștia ar fi avut aceeași soartă, dacă nu ar fi aderat la Vestea cea Bună adusă de fiul de împărat, care nu este altul decât Mântuitorul Hristos.
Cât privește omul fără haină de nuntă, el este omul păcătos, omul trupesc. Or, unul ca acesta nu poate să încapă printre cei care sunt îmbrăcați cu haina de nuntă a harului Duhului Sfânt. Un astfel de om nu poate să se facă părtaș nunții cerești și cinei celei duhovnicești.
Parabola se încheie cu amenințarea: „Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.” (Luca 14, 24). Da, niciunul din cei care au refuzat invitația nu va intra la ospățul mesianic în Împărăția lui Dumnezeu. Însă nu Mântuitorul este Cel Care i-a condamnat, ci, din păcate, ei înșiși s-au autocondamnat!