Ion Iliescu estimează, într-un interviu acordat agenției MEDIAFAX, la 20 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, că, în mare, așteptările de atunci s-au îndeplinit, critică „polarizarea socială stridentă” și estimează că abia peste 20 de ani România va fi la nivelul mediei Europei dezvoltate.
Reporter: Ce funcție aveați la Revoluție?
Ion Iliescu: Eram directorul Editurii Tehnice.
Rep.: Ce făceați în acele zile sau în zilele premergătoare?
I.I.: Editura Tehnică e o editură de tradiție, care s-a născut prin anii ’50 și a desfășurat o amplă activitate de elaborare de lucrări pentru muncitorii din industrie, pentru personal mediu tehnic și pentru ingineri, ca și pentru specialiștii diverselor domenii. A fost o editură prestigioasă, a scos lucrări de mare importanță. Deci atunci lucram în Editura Tehnică. Printre altele aveam și câteva lucrări care se executau la tipografia din Timișoara. De aceea, pe 17, dimineața, spre exemplu, unul dintre redactori urmărea o lucrare care trebuia să vină să fie tipărită la Timișioara. Și în dimineața zilei de 17, telefonând ca să se intereseze de mersul cărții, a avut un foarte scurt dialog cu cineva din partea tipografiei, care a vorbit despre faptul că se aud împușcături în oraș și că în Timișoara e prăpăd. Și s-a întrerupt legătura telefonică. Deci am avut un semnal – direct, nemijlocit – întâmplător, prin acest contact telefonic cu izbucnirea revoltei, pe de o parte, iar pe de altă parte cu începutul reprimării revotei populare de la Timișoara.
Rep: Ce așteptări ați avut?
I.I.: Atunci toți așteptam această schimbare. Era lucrul care plutea în atmosferă. Pe de o parte, se mișca lumea în jurul nostru. În toate celelalte țări existau asemenea semnale, informații, în timp ce la noi eram cu toții apăsați de o atmosferă de control, de suspiciune, de supraveghere, combinată cu agravarea continuă a condițiilor de viață ale oamenilor, în plan economic, în plan social: lipsa alimentelor pe piață, cozile acelea imense la carne, la pâine, la urechi de porc, la gheare de pasăre, și căldură puțină, și așa mai departe. Deci fierbea societatea românească. Era clar că era o incărcătură uriașă care trebuia să izbucnească. Noi n-am avut șansa altora. Polonezii au mers la dialog între guvernare și opoziție, cehii vorbesc de Revoluția lor de catifea, bulgarii au avut temeritatea să îl înlăture pe Teodor Jivkov. A fost meritul chiar conducerii de partid al lor. La noi, conducerea de partid a stat până în ultimele clipe alături de Ceaușescu. Și Ceaușescu și-a permis în noiembrie să facă un Congres cu tot circul corespunzător vremii, cu cultul acela jenant al personalității. Deci, până la urmă, s-a produs un lucru inevitabil. Iar toată lumea ce-a dorit? Libertate în primul rând, pentru că era încorsetată libertatea de gândire, de exprimare, de manifestare, de organizare, trecerea de la dictatură spre democrație, de la sistemul monopartid și sistemul partid-stat spre pluralism politic și alegeri libere, o nouă Constituție și așa mai departe.
Și, pe de altă parte – modificări de substanță în economia centralizată de stat dirijată de birocrația de stat spre o economie liberă performantă, să ne aliniem la lume și să înlăturăm izolarea politică în care se afla România de circa zece ani de zile. Eu cred că, în esență, aceste așteptări și obiective ale Revoluției s-au îndeplinit.
Însă foarte multă lume are motive de nemulțumire, pentru că au apărut fenomene pe care lumea nu le aștepta în asemenea măsură. Știam că va fi greu. Și mai ales procesul cel mai greu a fost reformarea economiei naționale, alinierea ei la economiile performante din Europa de Vest. Din acest punct de vedere s-a pierdut mult, s-a prăbușit o anumită structură economică, au apărut elemente noi. Acum sectorul privat este predominant în economia noastră. S-a făcut cu greutăți și cu fenomene negative. Iar fenomenul în plan social cel mai negativ este că cunoaștem aceleași consecințe pe care le-a cunoscut în istoria ei economia capitalistă, în faza ei de acumulare primitivă de capital, cu polarizarea socială stridentă. Și ceea ce jenează cel mai mult, ceea ce revoltă cel mai mult populația este că s-a produs această polarizare: acumularea de bogăție în rândul unei minorități și menținerea sărăciei pentru categorii foarte mari de oameni.
Rep: Mi-ați anticipat o întrebare. Unde credeți că se află societatea românească în acest moment?
I.I.: Pe de o parte, am făcut pași înainte în mai toate aceste domenii și, mai ales în planul poziției externe, am reușit să realizăm o conjugare a efortului tuturor forțelor politice în jurul unor programe și a unor strategii de integrare în UE și NATO. Asta ne-a creat o nouă deschidere. Chiar și problemele grele, de ordin social, prin înlăturarea îngrădirilor pe care le aveam în trecut – românii nu puteau să se miște, trăiam în așa-zisul lagăr socialist, eram țări frățești dar românii nu puteau să circule cu ușurință în țări vecine, nici măcar în Modova. Ori acum s-a creat această posibilitate, se circulă liber prin Europa. Și unii și-au găsit posibilități, pierzând locurile de muncă în țară, să lucreze în Italia, în Spania, în Franța. Dar nu e o fericire, oamenii nu pleacă din prea multă mulțumire, ci pentru că își pierd locurile de muncă sau nu găsesc satisfacție în țară.
Într-un fel, repetăm istoria Italiei de după război, a Greciei, Spaniei, Portugaliei, țări care au cunoscut asemenea exod după război, care acum au devenit receptoare pentru asemenea imigrări, inclusiv pentru români. Deci, cunoaștem și noi niște procese cu care s-a confruntat și se confruntă omenirea și astăzi.
Deci, apropo de cei 20 de ani, procesul în sine, de transformare radicală a societății, trecerea de la o calitate la alta s-a dovedit foarte complicat. Și mai ales factorul cel mai inerțial este mentalitatea umană. Pe planul mentalităților, progresele sunt mult mai lente și rămâne pentru noi o temă a generațiilor viitoare. Probabil că vom mai trăi alți 20 de ani de zile în care să ne săltăm, că avem problema fundamentală a României – decalajele enorme care ne despart de țările dezvoltate. Este o moștenire istorică mai veche. Noi ca stat național ne-am născut după primul război mondial, în timp ce Europa avea ani de existență a statelor naționale. Această rămânere în urmă pe planul dezvoltării istorice se reflectă și în nivelul de viață economică, și în nivelul de viață culturală a oamenilor, în infrastructuri, grad de civilizație, lipsa drumurilor moderne, alimentări cu apă pentru foarte multe localități. Deci sunt de făcut eforturi în continuare pentru a consolida și baza materială a dezvoltării noastre, fundamentele economice ale unei economii moderne, să folosim oportunitățile pe care i le oferă calitatea de mebru al Uniunii Europene – și aici administrația noastră are multe neajunsuri. Deci rămân foarte multe probleme, deziderate, șansa egală pentru toți. Că egalitate nu va fi niciodată, dar măcar șanse egale, mai ales pentru copii și pentru tinerii țării. Rămâne un deziderat pe care trebuie să îl urmărim cu consecvență și într-un cadru unitar de eforturi ale tuturor.
Rep: A avut dreptate Brucan când a vorbit despre cei 20 de ani?
Într-un fel, da. Cu toții eram convinși că în 20 de ani nu vom ajunge la nivelul țărilor dezvoltate europene. Pornim cu un mare handicap. S-a prăbușit o lume, un sistem, o economie. Erau întreprinderi industriale construite într-o anumită conjunctură cu sistem de subvenții de la stat – era un sistem de redistribuire prin planificare economică – a profiturilor realizate de anumite sectoare economice și unități economice, spre altele care produceau cu costuri mai mari decât prețurile de livrare a mărfurilor. A fost o primă realitate cu care ne-am ciocnit imediat, că n-am mai putut să menținem acest sistem centralizat. S-a descentralizat economia și după câteva luni de zile au început toț să ceară de la Guvern sprijin. A trebuit să liberalizăm prețurile și a apărut această realitate: creșterea prețurior, inflația, industria – astăzi, valoarea producției ei este cam 50% anul acesta față de nivelul din 1989, anul trecut era 60%, acum a scăzut, agricultura – s-au prăbușit cooperativele. Era un cadru de organizare modernă a exploatațiilor agricole. Prăbușirea lor s-a datorat tarelor pe care le moștenise. Intervenția brutală administrativă pe vremea lui Ceaușescu în piața cooperativelor a slăbit coeziunea cooperatorului cu cooperația. Nu mai privea țăranul, membru cooperator, ca fiind a sa această cooperativă, ci ca fiind unitate de stat. N-au făcut asta ungurii, cehii și nemții. La ei cooperativele s-au consolidat ca unități economice puternice. Astăzi, în Germania, spre exemplu, fermele familiale din Germania federală nu fac față competiției cu cooperativele din landurile din Est, din RDG.
Noi am avut aceste structuri. În loc să le adaptăm, să le perfecționăm, să dăm esența a ceea ce înseamnă o cooperativă – cooperativa este domeniu privat, este asociație liberă, a micilor producători. Și pe calea cooperației Mihalache recomanda exemplul Olandei, care prin cooperație a ridicat agricultura olandeză la nivelul cel mai înalt în Europa. Cooperația e puternică în Franța, în Italia, în multe alte țări europene. Noi în loc să păstrăm, să consolidăm, să adaptăm, să modernizăm ceea ce avem, am procedat la această fărâmițare și acum va dura timp până să creeăm asemenea structuri de exploatații agricole care să fie benefice țării, agriculturii, ca sector economic, țăranilor, satului românesc. Deci, iată probleme care au apărut în acest proces de transformare.
Rep.: Riscați o profeție?
I.I.: V-am spus că vor fi încă 20 de ani până când – generațiile de atunci – să trăiască într-o Românie care să fie echivalentă cu media Europei dezvoltate.
