Ce-mi place perioada asta a anului, când se numără, ca la box, ultimele spasme ale verii! Oricât de multă viagra și-ar turna în cafeaua de dimineață, Soarele tot nu mai reușește să strălucească atâta de bățos ca în lunile anterioare. Ziua îl strânge ca o cămașă de corp care i-a rămas mică.
De-acum încolo, timp de vreo lună și ceva, ne așternem pe treabă, frățioare. Butoaiele și borcanele ne așteaptă să le facem plinul cu noul contingent de murături, care ne vor reda pe timp de iarnă ceva din nostalgia sucurilor verii. Nu ne încredem în intermediari; mergem la piață și alegem cu mâna noastră marfa. Burtoșii pepeni verzi, rotații gogoșari, fâșnețele gogonele, suplii castraveți, filigranata conopidă, vivacii ardei iuți, musculoasele ciupercuțe și verzele moțate sunt recrutați în saci și expediați în cazărmile din pivnițe.
Avem evenimente destule, care ne-ar putea deturna atenția. Mai crapă fără să anunțe vreun Vadim, mai bolborosește vreun Oprescu ceva din beci sau mai e trimis în judecată vreun duet Ponta-Șova… Dar discuțiile serioase ale acestui miez de septembrie se-nvârt tot în jurul oalelor de zacuscă și al butoaielor pline cu pepeni și conopidă. Mai iese de la borcan vreun Iliescu sau Băsescu, aidoma unor legume care, visând la perioada lor suculentă, se încăpățânează să nu devină murături. Dar locul lor rămâne pe vecie sub capac.
Nu există gospodină serioasă în țara noastră care să nu păstreze, în beciurile memoriei, o rețetă personală de pus murături, dobândită pe cale genealogică, dar îmbunătățită prin creativitatea proprie. Dacă România ar posta la fruntariile sale, precum americanii, o Statuie a Libertății, aceasta ar ține obligatoriu în mână un castravete murat și-un pahar cu zeamă acră de varză.
Sunt multe cele pe care le-am uitat în viața asta a mea. Dar nici o singură clipă nu am uitat și n-o să uit gustul zacuștii primite în studenție de la mama, prin tren sau maxi-taxi.
