Mă așteptam ca la feminin câștigătoarea Wimbledon-ului să fie Șarapova. N-a jucat altfel decât o făcuse până în finală: cu multe duble greșeli (inclusiv o dublă dublă greșeală!) cu mingi sclipitoare dar și cu destule „chifle”, în sfârșit, destul de monoton pe ansamblu. Cea care a bătut-o, Kvitova, cu tot cu șunculițele de pe burtă, a fost clar mai bună. Șarapova, culmea!, era cea mai tensionată, mai emoționată, mai marcată de faptul că joacă finala, iar Kvitova a fost dezinvoltă și relaxată. Mai spun doar că Șarapova a dat mai puțin decât îi dădeau dreptul valoarea și antecedentele. S-a ales cu… nimic, fiindcă pentru ea locul doi este egal cu eșecul absolut, în timp ce pentru adversara ei, chiar locul secund ar fi reprezentat cea mai bună performanță. Dincolo, la masculin, lucrurile erau clare pentru cine a urmărit parcursurile celor doi finaliști: Djokovici, deja devenit lider mondial încă din semifinală, este în momentul de vârf al carierei și era clar că nimeni nu l-ar fi putut opri, în timp ce Nadal avusese ceva probleme medicale pe parcursul turneului. Plus handicapul psihologic de a fi fost detronat din vârful ierarhiei mondiale. Ca atare, a dat (mult) mai puțin decât oricând în vreo finală (l-ați văzut vreodată pierzând un set cu 6-1?, că eu nu-mi amintesc așa ceva) și s-a ales cu nimic.
Cu totul și cu totul altfel s-a prezentat situația: Tecău și Linstedt au jucat cât au putut de bine (parcă, totuși, ceva mai crispat decât în meciurile precedente), dar ceea ce au avut în față nu ține de tenis, ci de paranormal. Gemenii Bryan par a fi un dublu alcătuit din ființe aparținând altei specii, încă neomologate: cu mult mai multe mâini decât omul și cu mai multe picioare decât miriapozii. În plus, cel aflat la fileu e deja pe traiectoria mingii încă înainte de… returul adversarului! Vă mărturisesc că așa ceva n-am mai văzut vreodată, poate și din cauza faptului că televiziunile nu ne oferă meciurile de dublu decât rareori, atunci când ajunge vreun român, ca Tecău, în fazele superioare ale vreunui turneu de grand slam, sau când e un meci de Cupa Davis. I-am văzut, așadar, pe Bob și Mike Bryan pentru prima oară într-un meci întreg. A fost o încântare. A fost un spectacol comparabil poate doar cu driblingul lui Dobrin ori cu demonstrațiile lui Harlem Globetrotters. Iar din tenis doar cu Ilie Năstase.
