Iisus pleacă. Voi mai stați?

Viața asta care ne-a fost dată pentru suferință, nu pentru distracție și huzur, oferă de cele mai multe ori surprize neplăcute. Ne-am organizat noi, rasa umană, într-o societate, cică modernă, încercând din răsputeri să construim un confort relativ. Să avem siguranța zilei de mâine, păcălindu-ne frumos că stăpânim într-o oarecare măsură Natura.
Nu știu cum e în alte țări, dar la noi, în minunata Românie, în special la sate, o ploaie mai puternică paralizează căile de acces. Un viscol înfundă drumurile, făcând imposibilă deplasarea unei ambulanțe, a unei mașini de poliție sau pompieri. Nu vreau să mă leg acum de infrastructura inexistentă în realitate, dar atât de frumos desenată pe hârtie și așa de elegant învelită în promisiunile electorale.
Este epoca reducerilor, a șomajului, a sărăciei. Epoca în care, ca în statele sud-americane, se conturează două pături sociale: foarte bogați și foarte săraci. Ca în feudalism, nobilii și sclavii.
Peste toate astea, cerurile mai dau câte un potop care ia pe sus ceva case, lăsând oamenii în drum, sub cerul liber. Meditez la toate astea. O bătaie în ușă. Intră o bunică. Nu singură. Are cu ea un băiețel de 11 anișori. Slab. Desculț.
– Ce e cu băiatul ăsta, mamă?
– A venit să stea la mine. E un nepot.
– Și ce are? E bolnav?
– Da. A făcut febră.
Consult copilul și din vorbă în vorbă aflu că stă într-un sat din Vaslui. Locuiește cu părinții, o familie săracă lipită pământului și cu cei cinci frați ai lui. A venit la bunica asta pentru că nu mai suporta foamea și în special drumul lung până la școală.
– E foarte harnic, îmi spune bunica. Permanent face în jurul casei câte ceva. Repară un gard, dă de mâncare la animale, cară lemne.
Mă uit la el. Are o bluză de fâș, pantaloni negri, murdari și tălpile goale.
– Cu ce ai venit?
– Cu căruța.
– Și nu ai papuci?
– Nu. Nu a avut bunica bani să-mi cumpere.
Un copil trist, chinuit de privațiuni, fără noroc, într-o țară cu iz de ev mediu.
– Și nu ți-e dor de părinții tăi?
– Mi-e dor de frățiorii mei, dar e mai bine că stau aici. Le rămâne lor mai multă mâncare. Așa mi-a spus tata: să ai suflet înseamnă să lași ultima gură de mâncare pentru frățiorii mai mici. Aici am grijă de bunica și pot merge și la școală, că e aproape. Fără să îngheț și fără să mă muște câinii.
Am găsit în vestiar o pereche de adidași. Erau un pic mai mari, dar el a fost foarte bucuros.
– Domnu’doctor, eu vin mâine să fac curățenie la dispensar.
– Nu copilaș. Mâine vei veni aici și îți voi aduce eu câteva cărți de școală, un ghiozdan și un penar. Asta pentru că îți place școala.
Nu a spus nimic. A plecat de mână cu bunica, el cu lacrimi în ochi și eu cu un mare nod în gât.
Câți copii sunt ca el? Câți copii cresc având din start un handicap? Câți copii sunt condamnați la sărăcie? Pentru ei iese cineva în stradă? Sau, nah, să se descurce cu 45 de lei lunar. Atâta ură e în România de azi. Atâta nepăsare și intoleranță. Atâta nedreptate. Eu cred că până și Iisus ar emigra din țara asta.