Ignatul (20 decembrie)

Numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie Teo­fo­rul, trecut în calendarul bise­ri­cesc la data respectivă (o bucățică din moaștele sale se află la Tismana). Pentru țărani, Ignat a fost însă un simplu om necăjit care, vrând să-și taie porcul, ca tot românul, a scăpat securea taman în capul lui tată-său, omorîndu-l pe loc, apoi căindu-se toată viața și, în cele din ur­mă, primind milă de la Dumnezeu și de la Sf. Petru (ce aveau pe atunci obiceiul să umble pe pământ). În ziua de Ignat se taie porcul și nu e bine să lucrezi altceva. Când tai porcul (care mai nou cică ar trebui mai întâi adormit, după normele europene!), zici: “Ignat, Ignat,/ Porc umflat”. Por­cul nu-i luat chiar pe nepregătite, căci se spune că, în noaptea de dinaintea Ignatului, își visează cuțitul… Cu sângele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși peste an.
După tăiere și tranșare, urmează “po­mana porcului” (care contravine postului rânduit de Biserică până în ziua de 24 inclusiv!), la care iau parte casnicii și ajutoarele. Regretata Irina Nicolau obser­va că în popor se face o fină deosebire între a tăia porcul și a-l omorî: dacă respecți întru totul regulile tradiționale (cum îl înjunghii, cum îl pârlești, cum îl tranșezi, cum îl chi­vernisești), atunci îl tai (ceea ce e în firea lucrurilor, plăcând și lui Dumnezeu), în vre­me ce, dacă încalci regulile (ritualul), se cheamă că-l omori, prefăcând sacrificiul legiuit în crimă nelegiuită! O vorbă spune că cine n-are porc gras de Crăciun și cuțit ascu­țit la vremea pepenilor, acela n-a cunoscut feri­cirea.
Se mai zice, de asemenea: “Paștele fu­dulul” și “Crăciun sătulul” (niciodată ro­mâ­nul nu mănâncă atât de mult și de greu, ceea ce uneori umbrește bucuria spirituală a Cră­ciu­nului, riscând să-l prefacă în sărbătoare a pân­tecului, ispășită nu o dată prin revolta fica­tului sau a mațelor).
(Răzvan CODRESCU, www.rostonline.org)