Iertarea și uitarea

„Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșealele voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre.” (Marcu 11, 23-26)
Uneori avem falsa impresie că de iertat trebuie să ierte doar Dumnezeu. El fiind Tatăl Ceresc și un Părinte iubitor, poate și trebuie să ne ierte, indiferent de ceea ce am făcut. Dacă vom citi cu atenție pericopa evanghelică din această zi vom putea descoperi o altă perspectivă a acestei probleme. Cuvintele Domnului Iisus Hristos ne pun în situația de a face noi primul pas pe acest drum al iertării. Să nu îndrăznim să ne gândim la iertarea lui Dumnezeu dacă noi nu avem puterea de a ierta. Dacă nu iertăm celor ce ne greșesc, nu facem altceva decât să ducem această povară toată viața. Uneori suntem tentați să îmbrăcăm gestul aparentei iertări în formule de genul „te iert, dar nu te uit“ sau „dacă Dumnenzeu te iartă, te iert și eu“. Dar acestea trădează o iertare înjumătățită, de fapt, o falsă iertare. Mântuitorul ne spune că iertarea trebuie să fie din tot sufletul și încă „de șaptezeci de ori câte șapte!“ Chiar se spune: „Iertarea și uitarea sunt răzbunările omului nobil“.
(Pr. Dumitru PĂDURARU)