„Toți vor să ajungă în Rai, dar nimeni nu vrea să moară“, spune o vorbă înțeleaptă. Și parcă în nici un domeniu nu este mai vizibil adevărul acestei cugetări precum este în moda cu alimentația sănătoasă și sportul.
La început, oamenii mâncau ce dădea Dumnezeu și era bine. Apoi au început să planteze și să se hrănească din roadele pământului la timpul potrivit sau să crească animale și să le sacrifice. Trocul și vânzarea de produse se făceau în apropiere de timpul și locul în care alimentele erau „fabricate“. Dar populația mapamondului a crescut, evoluția tehnico-științifică a făcut să se poată transporta produse peste mări și țări, și așa a început și ingerința omului în calitatea mâncării, ca să crească productivitatea și să mărească șansele ca plantele să reziste la dăunători.
De aici lucrurile au mers ca bulgărele de zăpadă pe versantul muntelui, până s-a făcut uriaș. Cu greu mai poți în zilele noastre să mănânci hrană naturală, de aceea a apărut dorința de a mânca din nou sănătos, ca reacție la chimizarea alimentelor.
Cum nici o cerere nu rămâne în lumea asta nespeculată finalmente economic, s-a creat o adevărată industrie a sănătății, care cuprinde atât domeniul alimentar, cât și activitatea fizică a omului.
S-au scris mii de cărți despre alimentația sănătoasă și sport, au apărut domenii noi de activitate, toate închinate grijii față de integritatea corporală.
Sigur, până la un punct nu e rău, dar totul e o chestiune de dreaptă socoteală, de sens și accent.
Așa cum desconsiderarea trupului și batjocorirea lui prin viciu și exces sunt o atentare la acest „templu al Duhului Sfânt“, tot așa o fetișizare a lui îl transformă în idol, îl pune în locul lui Dumnezeu.
Preocuparea obsesivă de trup, de sănătatea lui, de aspect se constituie într-un fel de asceză cu susul în jos, într-o pierdere a sensului grijii și o înlocuire a mijlocului cu țelul.
Dacă asceza făcută cu dreaptă socoteală, calibrată pe puterea și nivelul nevoitorului, are ca scop purificarea sufletească în vederea învierii, slujitorul trupului frumos și sănătos încearcă exact invers, cel puțin la un nivel inconștient: să nu moară niciodată, să nu facă loc nici unei suferințe în trupul său, deci nici morții, nici lui Dumnezeu.
Dorința obsesivă de sănătate și formă – și, implicit, frica de decădere fizică și moarte – devine calea spre chiar sursa tuturor bolilor – neacceptarea Voii Divine, a suferinței ca drum mântuitor, eliberator de patimi și de jugul cărnii.
Dacă ascetul îi dă trupului puțin, iar sufletului mult, ca să se întâlnească cu Dumnezeu în grad cât mai înalt, și finalmente total după moarte, „atletul sănătății și formei“ îi dă trupului totul – atenție, dragoste, gândire -, iar lui Dumnezeu nimic, fiindcă asta ar însemna și acceptarea morții, ceea ce trupul transformat în idol nu dorește.
Ba, mai mult decât atât, în vreme ce se încearcă o pretinsă întoarcere la natural, punându-se atenția pe fiecare gram de aliment, se folosește din plin progresul științific pentru a se nega îmbătrânirea, sensul drumului, firescul, ridul de expresie, timpul, suferința. Se cântărește, se măsoară, se injectează, se taie, se întinde, se aruncă, se adaugă, totul pentru formă, normă și statuie.
Unde ne oprim, unde punem accentele, ce vrem să facem cu viața noastră este o opțiune personală, însă retușarea obsesivă a unui idol sortit oricum țărânii din care a fost luat nu pare o idee prea bună.
Dan CÂRLEA – Ziarul LUMINA
