„Când Mihail Voevod, domnul Țării Ungrovlahiei, a venit în orașul capitală ce se numește Alba Iulia și a voit să construiască acolo o biserică ortodoxă. Dar preoții și cetățenii și toți nobilii fiind de legea latină, nu-i permiteau lui să construiască, numindu-se pre sine drept măritori, nevoind să aibă în orașul lor biserică de altă lege.
Domnul le-a zis: ’Voi nu sunteți mărturisitori ai credinței celei drepte, căci nu aveți darul Sfântului Duh în Biserica voastră’; iar ei spuneau: ’Noi suntem dreptcredincioși, avem puterea cea adevărată a darului Duhului Sfânt’.
Ei voiau să dovedească aceasta în ceartă de cuvinte, iar nu dovezi. Iar el zicea: ’Nu în ceartă, ci cu fapta voiesc să dovediți… Cearta de cuvinte este o osteneală fără de sfârșit, dar, afară de ceartă, noi vom putea să dovedim că, cu ajutorul lui Dumnezeu, celui ce ajută curând’.”
Realitatea și forța lui Dumnezeu, dincolo de ’osteneala fără sfârșit’ a cuvintelor
Fragmentul de mai sus face parte dintr-o vestită istorisire, consemnată de mitropolitul Petru Movilă, referitoare la modul în care domnul Mihai Viteazul a reușit să-i convingă pe nobilii catolici ai Ardealului să permită construirea bisericii și Reședinței mitropolitane ortodoxe din Alba Iulia. Aidoma profetului vetero-testamentar, ce a chemat focul din cer asupra jertfelor acoperite de apă, Mihai dovedește, chiar în mijlocul catedralei catolice din Alba Iulia, că apa sfințită de preoții ortodocși s-a păstrat intactă după 40 de zile, spre deosebire de apa sfințită de preoții catolici care, spune istorisirea, ’pe dată te respingea, și toată biserica s-a umplut de putoare, încât s-au spăimântat toți latinii’.
Actul concret al minunii divine este unul esențial în istoria creștinismului, dovedind, mai puternic decât orice, realitatea și forța lui Dumnezeu, dincolo de ’osteneala fără sfârșit’ a cuvintelor, prin intermediul cărora adesea oamenii construiesc hățișuri spre a rătăci adevărul. Evident, există ’cuvântul cu putere multă’, cuvântul inspirat de divinitate, care luminează și dă sens, dar care a mers adesea alături de minunea care vindecă, convinge sau salvează, așa cum aflăm de exemplu din Faptele Apostolilor.
Frenezia căutării și a consemnării
Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită și așa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă și de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocși din Transilvania sau prin ’unirea’ de la Brest a ortodocșilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.
În fața resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocșii ’de frontieră’ au avut în primul rând la îndemână arma ’încredințării’, a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat ’calea, adevărul și viața’. De fapt, așa se întâmplă în vremurile ’călduțe’: sfinții mor neștiuți, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării și a consemnării actului sau gestului care mărturisește și convinge.
Din acest motiv, în secolul al XVII-lea, cresc în mod exponențial mărturiile despre minunile făptuite de icoane ale Maicii Domnului aflate pe pământ românesc.
Maica Domnului, ocrotitoarea
Din anul 626 d.Hr., de când locuitorii Constantinopolului au plimbat pe zidurile marii cetăți asediate de avari icoana Maicii Domnului, făcându-le astfel inexpugnabile, există ’încredințarea’ că Maica lui Dumnezeu este ocrotitoarea celor dreptcredincioși, fapt exprimat prin minunatul Imn acatist compus de Roman Melodul. Ulterior, nenumărate mărturii au vorbit despre minunile făcute de-a lungul vremii de icoane ale Maicii Domnului în întreg spațiul ortodox. Aflată din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în luptă cu ideile Reformei, care nega divinitatea Fecioarei Maria și respingea cultul sfinților, Ortodoxia a căutat în această perioadă să arate, prin discurs teologic, dar și prin consemnarea actului concret al minunii, că realitatea este cu totul alta.
În 1869 și mai apoi în 1890, eruditul episcop Melchisedec Ștefănescu aborda chestiunea icoanelor făcătoare de minuni din România într-un studiu intitulat Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă. Acest studiu relua într-un fel vechile polemici cu iconoclaștii Reformei, însă se adresa deopotrivă și spiritelor uscate din rândul coreligionarilor, care reduceau credința la morală. Într-o epocă dominată de scepticism sau de credința în progresul științei, episcopul Melchisedec apăra posibilitatea miracolului, care nu este altceva decât exprimarea liberei voințe a lui Dumnezeu în lume.
Dintre aceste icoane făcătoare de minuni, majoritatea acestora erau icoane ale Maicii Domnului. Ulterior, istorici precum distinsul savant Matei Cazacu au identificat în documente mărturii despre alte icoane ale Maicii Domnului de pe teritoriul românesc despre care s-a spus că au făcut minuni. Numărul mare al acestor icoane (peste 20) și răspândirea lor pe întreg teritoriul țării ar justifica pe deplin denumirea de ’Grădina Maicii Domnului’ ce a fost dată de unii autori României. Dincolo de această preocupare pozitivistă, este interesantă în primul rând consemnarea gestului de credință a celui care a crezut de cuviință să însemneze ceea ce el a considerat a fi o minune a lui Dumnezeu.
(sursa: Ziarul Lumina)
