Icoana – între canon și inspirație

Dacă iconografii nu respectă cerințele ce i-au fost arătate, va trebui să renunțe la lucrul său, iar în viața viitoare va fi osândit la veșnice chinuri. Dar acestea sunt cerințe obligatorii; în realitate, înșiși zugravii și le impuneau, ținându-le cu cea mai mare asprime, ca niște asceți, în sensul deplin al cuvântului. Nu pentru „a face ordine” cum se spune, consideră Biserica necesar să i se inculce iconografului ideea că trebuie să-și privească lucrul ca pe o înaltă și sfântă slujire; ea caută să asigure continuitatea legăturii dintre martori: de la Hristos însuși, Cel dintâi martor, și până la cea mai ascunsă întrupare în Biserică. Arterele care nutresc trupul Bisericii cu vlaga cerească nu trebuie să se obtureze niciunde, iar rânduielile bisericești au în vedere tocmai asigurarea unui flux nestânjenit al harului, de la Capul Bisericii, la cel mai mic mădular al acesteia. Este adevărat, cu cât se ramifică mai mult circulația sângelui mar¬torilor, cu atât mai mică devine primejdia pentru întregul trup al Bisericii de a se obtura un vas capilar. În același timp însă, icoana este o copie, una dintre milioanele de copii reproduse de iconografi; fiecare dintre ele trebuie să aducă o mărturie, pe cât posibil vie, despre deplina realitate a lumii de dincolo; dacă o asemenea mărturie este confuză, contradictorie sau chiar falsă, ea va produce o pagubă ireparabilă unui suflet de creștin sau mai multora, după cum autenticitatea ei spirituală pe unii îi va ajuta, pe alții îi va întări.
Icoanele trebuie pictate conform modelului oferit de o existența trăită duhovnicește, „după imagine, după asemănare, după substanță”. Altminteri, Biserica nu poate fi împăcată, nu poate să nu se întrebe dacă nu cumva unul sau altul dintre mădularele sale n-au fost atinse de mortificare. În acest sens înțelegem de ce este necesar controlul amănunțit la care trebuie să fie supuse icoanele de către cei chemați să le accepte sau să le respingă pe cele necores¬punzătoare. Icoana devine icoana numai atunci când Biserica a recunoscut concordanta dintre chipul reprezentat și Prototipul de reprezentat sau, altfel spus, când i-a dat icoanei un nume.
Dreptul de a acorda un nume, adică de a confirma identitatea chipului reprezentat pe icoană, îl are numai Biserica, iar dacă iconograful își îngăduie să pună el înscrisul pe icoană, fără să existe o confirmare din partea Bisericii, ceea ce a făcut el nu este încă icoană, în esență, este același lucru ca și atunci când, în viața civilă, cineva semnează într-un document oficial în locul altuia. Din câte înțeleg, sarcina meșterilor de icoane se isprăvea o dată cu scrierea ori încredințarea de către Episcop a numelor sfinților pe icoane; la multe icoane s-au păstrat plăcute de fier, fixate pe ele, având înscris, la repezeală, fără prea multă grijă, cu ulei amestecat cu negru de fum, numele sfântului. Se vede limpede că această inscripție nu este făcută de mâna iconarului și are caracterul unei iscălituri de șef, așa cum o întâlnim pe hârtiile de afaceri, scrise de mâna unui secretar sau copist. Conchidem deci, că aceasta este adeverința sau marca icoanei făcută de „controlorul de icoane”.
Nu este de-ajuns însă, să verifici icoana după ce a fost făcută. Dacă semnul de recunoaștere a unei icoane este măsura în care ea devine o mărturie clară a eternității; cum poate fi obținută această mărturie printr-un om, printr-o ființă străină esențialmente de spiritualitate? Iată motivul pentru care, atunci când zugravul nu ține seamă de o anumită rânduială a vieții, Biserica își poate pune problema dacă nu cumva s-a adus atingere integrității cultului. (Pavel Florenski)