Iarnă cheală. Săniuțele ruginesc în balcoane, via dă ciudate semne de trezie, grâul, dezbrăcat și rebegit, așteaptă cu spaimă gerurile ce or să vină. Dac-or mai veni, fiindcă, se pare, n-avem parte doar de ierni atipice și capricioase, ci în ansamblu de urmările fenomenului atât de prietenos intitulat „încălzire globală”. Unde-s iernile noastre? Întrebare străveche: troienele de altădată sunt evocate interogativ încă de pe la mijlocul lui 1400, când Villon întreba où sont les neiges d`antan? Nu era, desigur, o referire doar la geruri și omăt, cât mai ales la iubirile și zilele ce nu se mai întorc, răs-cunoscutul vers rămânând să evoce inexorabila curgere a vremii (Vergilius: „Fuge timpul ce nu mai poate fi recuperat…”). Îmi reamintesc acum, la ceas de zăpadă bleagă, cea mai cumplită iarnă românească, marele viscol ce a îngropat Bucureștiul, în 1954, sub 4-5 metri de omăt. A fost, pentru elevul de 14 ani la Liceul din Suceava, prilej de… bucurie: școlile fiind închise în toată țara, m-am pomenit cu neașteptată vacanță. Hai la derdeluș! Au fost ceva vântoase pe valea apei Sucevei, dar troienele nu erau cu mult mai mari decât în anii trecuți – în vreme ce bucureștenii săpau tuneluri pentru a ieși din case. Când, după 3-4 zile, s-a reluat cât de cât circulația tramvaielor, nici troleul nu se vedea din canioanele săpate de militarii-buni-la-toate.
„Scânteia” a apărut abia la 5 februarie și a ajuns la Suceava după două zile, spre a ne informa în stilul epocii despre „succesele oamenilor muncii” care, înfofoliți, dădeau la lopată cu însuflețire și spor: Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidărița utemistă Bugariu Ioana, o fată sprintenă, vioaie… etc., etc. Ce-o mai fi făcând sprintena zidăriță, mai trăiește și-n iarna noastră bearcă? Dacă se uită pe fereastră, n-are cum să-și amintească zăpezile de odinioară…
În tot Bucureștiul nu exista pe atunci nici un utilaj motorizat de deszăpezire și au fost scoase tancurile. Spre a se constata, după topirile din primăvară, că șenilele terciuiseră și câteva autoturisme invizibile sub metrii de omăt… Vântul atinsese, în Capitală, viteza de 126 km/oră, iar stratul de zăpadă trecea, la Călărași, de 5 metri înălțime! În cartierul Grivița, precipitații de record absolut: 116 l/m.p.! Atunci a murit Ionel Teodoreanu, care cutezase s-o ia pe jos către Tribunal („am, n-am înfățișare, la douăsprezece fix mă duc la tribunal”). Frate-său, Păstorel, a trebuit să-l ducă la cimitir pe-o sanie improvizată din două schiuri și capacul sicriului. Poetul Vasile Voiculescu vedea trista întâmplare ca pe o simplă trecere: Trăiesc în ulița copilăriei / Și mă găsiți când vreți la Medeleni. Fotografiile-martor ale iernii 1954, multe în posesia Muzeului Militar Central, oferă imagini de un spectaculos sinistru. Uitate, desigur și, din fericire (sper) niciodată posibil să se repete.
În 2012, ministrul de interne de atunci, Traian Igaș pare-mi-se, a pronosticat o iarnă cu grozăvii asemănătoare celor din 1954. N-a fost deloc așa, dar magazinele alimentare s-au golit instantaneu, mai să-ți vină a crede că intervenția ministrului n-a fost altceva decât un bluff publicitar! Nu știu cum se face, dar fiecare iarnă pe care o trecem începe să ni se pară atipică și rău prevestitoare. În 2006/2007, abia dacă a fulguit, iar termometrele arătau, în februarie, +4 grade la Băneasa.
În iarna lui 1966 (dacă nu mă înșel) ieșenii au trebuit să înfrunte rafale de vânt cu viteze de ciclon – 160 km/oră. Pe acoperișul blocului în care locuiam n-a mai rămas nici o antenă tv – și era pădure, că nu exista tele-cablul. Vântul le-a dat jos și le-a clădărit pe toate într-o movilă suprarealist contorsionată, din care megieșii încercau să recupereze câte-o țeavă și-un cot de cablu.
Cum o fi mai bine, ca atunci, ori ca acum? Se schimbă hotărâtor clima? Nici asta n-ar fi mare noutate, de-a lungul mileniilor, pământul și-a mai reconsiderat făptura anotimpurilor.
În decembrie 2025, nu venirea unor nămeți apocaliptici ne înfioară, cât iarna dezbinării românilor, iarna nucleară zăngănită de Putin, iarna prăvălirii normelor internaționale, iarna secării rezervelor planetei, iarna tristei îndepărtări de cultură și spiritualitate. În mai sus amintita Baladă a vremurilor trecute Villon aducea făptura iernii până la metafora simbolizării deșertăciunii celor pământești și a efemerității gloriei. Adevăru-i că trebuie să fii foarte tânăr pentru a te mai putea bucura plenar venirea iernii facturilor noastre destrăbălate, a drumurilor blocate și oaselor cocârjate de reumatisme.
Profit barem pentru a aduce în pagina stropită de englezisme un strop din franțuzeasca de altădată: Dites moi où, n’en quel pays / Est Flora, la belle Romaine / Archipiades, ne Thaïs / Qui fut sa cousine germaine, / Echo parlant quant bruit on mène, / Dessus rivière ou sus étang,/ Qui beauté eut trop plus qu’humaine. / Mais où sont les neiges d’antan? Sonuri adesea auzite pe vremea copilăriei mele, când plăcuțele avertizoare din trenuri și din gări încă erau în franceză, italiană și germană. După care, cu rusă în loc de germană – oricum, făr-de engleză. Nu cred c-o să le apuc pe cele în chineză, dar, cu siguranță, se apropie.
