Iar e sărbătoare

La Gstaad, acum trei zile, Victor Hănescu a câștigat primul turneu (relativ) serios din carieră. Cu acest prilej, presa noastră, cam văduvită de subiecte importante în legătură cu mari performanțe românești în mai toate sporturile, i-a acordat spații largi, ba s-a și întrecut în elegii. Dintre toate, „regele zgurei” a fost preluat cu entuziasm din presa elvețiană și asezonat cu felurite ingrediente românești, doar-doar ne-om lăsa convinși că Gstaad-ul e nițel mai important decât Roland Garos-ul (vorbim aici doar despre zgură) și că dacă Năstase a câștigat și el acolo acum 35 de ani și Federer cu aproape trei decenii mai târziu, atunci musai că Hănescu este o combinație fericită între cei doi de la care a luat, evident, ce are mai bun fiecare. Intervine însă o mică problemă: Hănescu are acum 27 de ani. Cu unul mai mult decât însuși Federer!… care s-o fi plictisit, săracu’, de când zace pe locul 1 în clasamentul mondial, adică de mai bine de 5 ani. Vreau să spun că între minuscula realizare a lui Hănescu, de altfel pe deplin lăudabil pentru tenacitatea și răbdarea sa, și tenisul mare, distanța e, pe înțelesul tuturor, cam ca între Steaua și Real Madrid în sportul cu mingea aia mai mare. Finalul poveștii pare însă decupat din filmele cu nebuni: deja am citit prin niscai ziare, ba am văzut și la vreo două televiziuni, că Hănescu a devenit, în ciuda vârstei (care în tenis, înot, ca să nu mai vorbim de gimnastică, e mai aproape de cea a pensionării decât de a marii performanțe), marea noastră speranță pentru… Olimpiadă! O fi de vină căldura… Tot duminică, am trăit o veritabilă dramă (că tot veni vorba de Beijing): am urmărit live, pe Eurosport, proba de 3.000 m obstacole din Grand Prix-ul I.A.A.F. de la Atena. N-o mai văzusem alergând pe Cristina Casandra de la „Mondialele” de anul trecut când mie mi s-a părut că s-a cam făcut de râs. La fel și acum trei zile. Numai că, a doua zi, soțul și antrenorul ei, la o televiziune suceveană, ne spunea, ca unor proști, că locul 6 într-o cursă (la fel de „importantă” ca Gstaad-ul lui Hănescu) în care câștigătoarea a avut vreo 50 de metri înaintea Cristinei reprezintă o mare realizare. Și că timpul obținut (cu vreun minut – față de 9:01 – sub recordul mondial) „ne dă mari speranțe pentru prezența Cristinei în finala olimpică”. O fi. Și ce dacă? A, important e să participi!? Atunci, hai și noi, că tot așa ne-om clasa, în primii 80!