Fără doar și poate, Iancu Flondor este personalitatea de care se leagă Unirea Bucovinei cu România. A fost unul din principalii artizani ai acestui act istoric, iar despre meritele sale vorbește inclusiv marele istoric Nicolae Iorga. „I-a fost rezervată suprema bucurie de a prezida adunarea care a readus Bucovina în trupul cel liber al poporului românesc. A știut să-și guverneze noul ținut eliberat cu prestigiu și autoritare”, sunt cuvintele lui Nicolae Iorga. Provenit dintr-o familie boierească a Moldovei cu vechimi din veacurile XIV-XV, Iancu Flondor s-a născut la Storojineț, pe data de 3 august 1865.
Lupta pentru unificarea Bucovinei cu România a avut mai multe etape, iar una din acestea a constat în „Memoriul românilor bucovineni adresat ministrului președinte Franz Anton conte de Thun” din septembrie 1899, document semnat și de Iancu Flondor, care sintetiza cerințele românilor din provincie: egalitatea deplină cu celelalte naționalități, susținerea școlilor românești, apărarea identității naționale a românilor, eliminarea abuzurilor îndreptate împotriva românilor. Radiografie a situației românilor din Bucovina, Memoriul din 1899 este similar cu Memorandumul românilor transilvăneni de la 1892, dar ca și în cazul programului românilor din Ardeal, nici documentul bucovinenilor nu a găsit ecou la autoritățile imperiale. Rezultatul nu a fost cel scontat, dar a arătat implicarea lui Iancu Flondor în lupta pentru idealurile sale și ale neamului românesc.
De-a lungul timpului a înființat și condus mai multe formațiuni politice și a finanțat ziare în care pleda cauza românilor din Bucovina.
În anii războiului, Iancu Flondor a fost urmărit de autoritățile austriece și pus sub supraveghere. Bănuit de filo-românism, el a fost în permanență supravegheat, asupra sa planând pericolul arestării. A fost sfătuit să se refugieze în Regat spre a nu fi arestat. Nu numai că Flondor a refuzat, dar chiar a riscat mai mult redactând un „Memoriu referitor la fruntariile Bucovinei”. Acest document, destinat să ajungă la Ion I.C. Brătianu, era un apel la păstrarea unității provinciei. Riscându-și nu numai libertatea, dar chiar și viața, Iancu Flondor enunța principiile pe baza cărora trebuia reorganizată provincia la finalul conflagrației, punând problema naționalităților în primul plan. Documentul a fost interceptat de autoritățile austriece, oferindu-i guvernatorului militar al Bucovinei pretextul intentării unui proces, care s-a prelungit până în 1918.
Prăbușirea dublei monarhii a pus Bucovina într-o situație complicată. Sfârșitul războiului și efectele politicilor guvernului Lenin au creat dezordine în întreaga Europă Centrală și Răsăriteană, Bucovina resimțind consecințele acestei situații. Astfel, revenirea lui Iancu Flondor în viața politică era mai mult decât necesară. Între 20 și 27 octombrie 1918, împreună cu Sextil Pușcariu, a creat Consiliul Național care a preluat conducerea provinciei, cerându-i guvernatorului austriac să predea prerogativele puterii.
La 27 octombrie a prezidat, la Cernăuți, „Constituanta” care a hotărât unirea Bucovinei cu România, Iancu Flondor fiind ales președintele Consiliului Național Român. Rezoluția care fost votată cu acest prilej a fost trimisă pe 2 noiembrie Guvernului României.
Intrarea armatei române în Bucovina s-a făcut în mod pașnic, fiind primită cu urale de populația românească. La 11 noiembrie Iancu Flondor îl întâmpină pe comandantul Diviziei a VIII-a, generalul Iacob Zadik, cu cuvintele: „Domnule general, dați-mi voie să vă binecuvântez, așa cum o fac doi frați iubitori, care după o lungă și dureroasă despărțire se întâlnesc, spre a nu se mai despărți niciodată”. Toate eforturile și sacrificiile lui Iancu Flondor s-au încununat de succes la 15/28 noiembrie, când a condus Congresul General al Bucovinei. Acesta a votat „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
A fost primul șef al Guvernului Român în Bucovina
Baza legală a noii administrații a Bucovinei a fost asigurată de două decrete-legi din 18/31 decembrie 1918 care stabileau păstrarea vechii legislații austriece până la unificarea legislativă. Guvernul României primea doi noi miniștri secretari de stat: unul era delegat cu administrarea Bucovinei la Cernăuți, în persoana lui Iancu Flondor, și altul la București, nominalizat fiind Ion Nistor.
Administrația Bucovinei, cu sediul la Cernăuți, avea mai multe secretariate a căror activitate era coordonată de Flondor: Interne, Justiție, Finanțe, Instrucție Publică, Culte, Lucrări Publice, Industrie, Comerț și Îngrijire Socială, Agricultură, Domenii și Alimentare, Salubritate Publică. În subordinea ministrului Nistor se aflau Afacerile Străine, Armata, Siguranța Generală a Statului, Căile Ferate, Poșta, Telegraf, Telefon, Circulație Fiduciară, Vămi și Împrumuturi Publice.
Pe parcursul anului 1919, în calitate de prim șef al Guvernului Român în Bucovina, punea bazele noii administrații românești în provincie. În perioada decembrie 1918 – aprilie 1919, Iancu Flondor a emis o multitudine de decrete și ordonanțe necesare refacerii și reorganizării provinciei. De maximă importanță a fost cea privind împroprietăririle țăranilor în contextul mult așteptatei reforme agrare la nivelul întregii țări. O altă ordonanță, extrem de dificilă, a fost cea privind introducerea limbii române într-o provincie în care trăiau alte 11 naționalități. Recensământul populației, bugetul provinciei, noul sistem de taxe și impozite, statutul Bisericii Ortodoxe din Bucovina s-au numărat printre măsurile care trebuiau implementate urgent.
Procesul de reunificare a fost văzut diferit de Iancu Flondor
Dar greutățile acestui proces au fost mult mai mari decât și le-a imaginat în noiembrie 1918. Refacerea economică a provinciei după lungii ani de război reclama sacrificii foarte mari din partea populației. Intensificarea relațiilor comerciale cu Regatul României nu s-a făcut ușor. Solicitările făcute de Iancu Flondor lui Ion Nistor aflat la București nu au găsit ecoul sperat. Guvernul de la București nu a fost capabil să asigure aprovizionarea Bucovinei cu produsele de care aceasta avea nevoie. Specula apărută în întregul spațiu european lovit de război și de consecințele postbelice ale reconversiei economice s-a resimțit în Bucovina.
Iancu Flondor i s-a adresat direct regelui în martie 1919, arătându-i dezaprobarea față de măsura luată de Ion Nistor privind noua organizare a Căilor Ferate din Bucovina, Basarabia și Moldova. La 2 aprilie Flondor i-a înaintat un raport și mai detaliat privind întreaga sa activitate, prezentându-i ritmul în care progresa procesul unificării, dar și neajunsurile acestui proces.
Disensiunile dintre Iancu Flondor și Ion Nistor
Lipsa încrederii între Flondor și Nistor și situația economică au putut sta la baza conflictului dintre cei doi. Nici forțele politice bucovinene nu au găsit o cale de mijloc pentru a rezolva marile probleme lăsate de război. Iancu Flondor s-a pus în fruntea unei facțiuni autonomiste care dorea ca procesul unificării să se facă ținând cont de particularitățile locale ale Bucovinei. Experiența apartenenței la Europa Centrală și realitățile etnice ale provinciei îl făceau să creadă că unificarea nu trebuia grăbită, ci să se realizeze treptat, odată cu adaptarea particularităților Bucovinei la noile condiții social-politice din România.
Pentru Ion Nistor integrarea rapidă și totală a Bucovinei în structurile statului român era garanția asigurării securității provinciei în condițiile tulburi ale perioadei, mai ales cea a pericolului de la frontiera de răsărit a României. Programul Partidului Național Român a fost publicat pe larg de Iancu Flondor în noua gazetă pe care o conducea,„Bucovina”, la 24 aprilie 1919. Gazeta „Glasul Bucovinei”, patronată de Ion Nistor, a devenit tribună celeilalte viziuni. Nu de puține ori în paginile acesteia se găseau și atacuri la adresa punctului de vedere susținut de Flondor.
Dorința lui Flondor de a păstra autonomia provinciei s-a izbit de intenția lui Nistor de a grăbi procesul unificării legislative. Cele două viziuni diferite au avut adepții lor care au dus la declanșarea „crizei bucovinene”. Dezamăgit, Iancu Flondor și-a prezentat demisia. A protestat pe lângă șeful interimar al guvernului Mihai Pherekyde față de implicarea lui Ion Nistor într-o serie de numiri ale oficialităților din Bucovina care nu erau de competența sa. El a impus Guvernului Român o listă de șapte condiții pentru a reveni asupra deciziei sale. La 4 aprilie 1919 demisia i-a fost acceptată, locul său fiind preluat tocmai de Ion Nistor.
În ultimii ani din viață s-a implicat tot mai puțin în viața publică
El nu s-a retras din viața politică definitiv, ci a continuat să se implice în diverse activități. La 2 iunie a participat alături de reprezentanții naționalităților din Bucovina la o mare adunare la Cernăuți la care se urmărea problema organizării consiliului administrativ al țării. Dar Iancu Flondor nu a găsit sprijinul reprezentanților naționalităților pentru ideile sale.
El s-a pus apoi în fruntea unei noi grupări politice, Partidul Românilor Bucovinei, creat după sciziunea din sânul Partidului Național Român. În primăvara anului 1920 partidul a fuzionat cu Partidul Poporului condus de Alexandru Averescu. I s-a propus chiar un post de ministru după victoria în alegeri, dar pe care l-a refuzat. Deziluzionat, s-a implicat tot mai rar în viața politică a țării. Îl întâlnim totuși negociind cu Iuliu Maniu o eventuală alianță politică, fără ca aceasta să se concretizeze.
S-a stins la 19 octombrie 1924, la conacul său de la Storojineț, fiind îngropat la 23 octombrie în cimitirul din localitate. Cu acest prilej, chiar și foștii săi adversari i-au recunoscut meritele „boierului de la Storojineț” și i-au adus omagii, mulțumindu-i pentru întreaga sa activitate în slujba românilor și a cauzei naționale a acestora.
