Horror-show-ul continuă

Cu două zile în urmă, un ziar central prezenta un tabel conform căruia mai bine de jumătate din echipele noastre de primă divizie sunt susținute cu bani de la bugetele locale. Iar cu cât coborâm, am putea constata că în eșaloanele inferioare, B și C, procentajul crește, dovadă chiar Suceava, unde indiferent cum s-a numit echipa, de ani buni ea a trăit exclusiv datorită fondurilor atribuite de Consiliul Local. Pe vremea când toată lumea lucra la stat, în comunism, acest fapt era de la sine înțeles, mai ales că nu exista sport profesionist în mod oficial, fiecare sportiv de performanță, nu doar din fotbal, fiind „angajat” la câte o întreprindere sau instituție. De fapt, doar ridica banii de acolo, adesea neștiind nici măcar unde îi era sediul, banii fiindu-i trimiși în ziua de salariu direct la club. Asta, atunci. Acum însă, când fotbalul și aproape toate celelalte sporturi au inițiat în economia de piață, pare de-a dreptul absurd ca finanțarea acestor afaceri, în esență private, să fie făcută tot de stat, cu atât mai mult cu cât statul ăsta amărât ca vai de capul lui nu-și permite să dea sportivilor decât niște salarii de mizerie, situație, în care cel puțin fotbalul este tot așa, adică o mizerie. În fotbalul adevărat, care începe cam de la granița de vest a României, unde performanța este strâns legată de bani, cluburile au patroni cu averi de miliarde (bani d-ăia buni, nu gunoi d-ăsta) și consilii de administrație alcătuite tot din miliardari. Cluburile însele sunt constituite ca societăți pe acțiuni, cele mai solide, cum ar fi Real, Barcelona, Inter, Chelsea, Bayern fiind cotate la bursă. Și aș putea continua cu partea asta oarecum teoretică, dar se epuizează spațiul și n-ajung unde vroiam. Aflu din ziarele de ieri că Dinamo, club oarecum privat dar condus de o combinație stranie de afaceriști penali și milițieni cu grad de general (rezerviști sau încă – prea! – activi) după ce s-a zbătut să-l achiziționeze pe Tobă de la Cluj, l-a trimis alaltăieri înapoi. Motivul? Cică se obrăznicise la negocierea salariului. Să nu credeți cumva că Tobă se crede Neymar sau măcar Messi, cerând vreo 9 milioane de euro pe an. Nu. Amărâtul ceruse 5.000 pe lună, adică 60.000 pe an, iar banda de șefi cu sau fără grade de la Dinamo i-a oferit, țineți-vă bine, 1000!! Una mie euro pe lună. Dinamo e echipa aia care se pregătește, de la înființare, de Liga Campionilor. La așa salarii, nici în Liga Campionilor de Scara Blocului n-o să găsească fraieri care să joace pentru ea. Ăștia vor totuși fotbal sau horror show?