E o emisiune televizată intitulată „Vreau să fiu mare vedetă”. Eu cred c-ar trebui difuzată și o emisiune-antiteză numită, să zicem, „Nu vreau să fiu, nici în ruptul capului, vedetă”. În România, noțiunea de vedetă e folosită deseori abuziv, de vreme ce orice domnișoară – care citește știri prin buletinele posturilor de televiziune – se trezește peste noapte cu acest titlu.
Mă uit și nu-mi vine a crede la Horia Moculescu, vedetă bătrână, cum se ceartă cu ultima mărgică din șirul nevestelor sale. Ex-consoarta, care și-a refăcut viața cu un nou cetățean, locuiește în același apartament cu maestrul Moculescu, prilej pentru cei doi foști soți să-și ridice poalele până-n vârful capului și dincolo de el.
Te doare mintea: ba că tu ai cheltuit mai mult curent electric decât mine; ba că ai furat un taburet; ba că ai împuțit frigiderul cu niște pește expirat. Și toate astea apar la dublu în ziare și televiziuni, stârnind o curiozitate care s-a transformat deja în silă.
Nu știu cine este vinovatul în această mahala, și nici nu cred că are vreo importanță. Compozitorul Moculescu are însă datoria să se comporte ca un domn și să mai lase de la el. Vedetele noastre ar trebui să priceapă, deși nu mintea e punctul lor forte, că statutul lor le impune un anume fel de purtare, de la un nivel în sus.
Eu unul oricum nu mă număram printre admiratorii lui Moculescu, dar acum să mă bați cu basca udă și n-aș mai asculta vreun cântec semnat de el. Unul dintre acestea, devenit șlagăr acum vreo patru decenii, se numește – vă mai amintiți? – „Noi, în anul 2000”.
Maestre Moculescu, uită-te la matale ce-ai ajuns în anul 2000!
