Hora Unirii, jucată săptămâna trecută la Iași de crema buruienișului politic românesc, ilustrează minunat nu doar mojicia conducătorilor de azi ai țării, ci și faptul că patriotismul nu mai prețuiește nici cât o ceapă degerată. Cetățenii patriei noastre nu doar că nu mai au vreun motiv întemeiat să dea mână cu mână (afară de cazul când pun la cale vreo devalizare de bancă sau vreo altă potlogărie asemănătoare), dar nici nu mai poartă în piept acea inimă română celebră, de care făcea mare caz poetul mason Vasile Alecsandri.
Într-o cvasiunanimitate demnă de o cauză mai bună, noi, locuitorii de astăzi ai acestei țări, regretăm amarnic că sorții au decis să venim pe lume într-un asemenea perimetru neinspirat. Prin urmare, ori ne luăm câmpii încotro vedem cu ochii, ori ne resemnăm și, vorba colonelului Buendia, din romanul „Un veac de singurătate” al lui Gabi Marquez, ne petrecem timpul așteptând „să treacă și înmormântarea noastră”.
Aș mai face o observație: întrucât președintele și premierul au considerat că o singură horă a unirii a rămas prea strâmtă și nu-i poate încăpea pe amândoi, dumnealor s-au scindat în hore separate, fiecare cu a lui. În mod normal, fiindcă un singur rând de strofe și-o singură muzică nu mai sunt suficiente, ar trebui compuse și niște versuri paralele pentru hora numărul doi, precum și o muzică distinctă.
Păi, nu-i democratic așa? Președintele și premierul să aibă fiecare hora lui, personalizată.
