Highway to Ler!

Viața în timpurile astea cică moderne e într-o continuă schimbare. Nicio zi nu seamănă cu alta. Și parcă trec naibii prea repede. Diferența dintre luni și vineri nu se mai simte aproape deloc. Mergem ca roboții pe stradă. Preocupați doar de gândurile noaste. Nu mai știm să privim cerul. Cerurile însă, da. Le privim și ne crucim ori de câte ori trecem pe lângă un locaș sfânt. Mai invocăm cerurile și atunci când suntem în trafic. Pentru bucuriile pe care ni le-au dăruit în viața pe pământul ăsta. E o atât de mare nervozitate încât am auzit și învățat înjurături noi. Da, nici eu nu credeam că mai e posibil. Toți sunt niște domni, ce mai! Nu știu să fie politicoși, nu știu ce înseamnă culoarea verde intermitent la dreapta la semafor, dar ei au drept de vot. Au gura mare să fie plătiți ca în Europa. Au pretenții să fie respectați. Așa cred unii că li se cuvine orice. Doar pentru că sunt animale bipede într-o grădină zoologică numită societate.
Sunt câteva zile libere de sărbători. Traficul e din nou sufocant. Minte creață a mai avut cel care a acceptat construirea de centre comerciale în inima orașului. Dacă ai alte treburi ești pur și simplu forțat să levitezi hârbul cu care te deplasezi. Că poate are naibii nevoie un bolnav de tine. Ca să nu mai spun de mintea găurită a celui care a imaginat bordurile imense. Mi-am paradit mașina de câteva ori încercând să fac curbe la dreapta. Să ajung între blocuri. Că acolo am eu treabă. La domiciliile pacienților. Lasă că vom fi toți mai buni, nu? Da, știu. Ne trece în două zile. Chiar nu mai pot cu traficul ăsta. Cu locurile de parcare inexistente. Cu faptul că trebuie să parchez mașina undeva și apoi să iau autobuzul până unde am de ajuns. Nu mai pot nici cu țăranii de oraș. Meltenii care își suflă mucii între degete dar vorbesc cu accente de țări vecine și prietene. Știți voi, ăia de care te izbești la tot pasul. Ăia care au crescut cu supă de ovăz și acum au impresii de lorzi. Că, deh, au incredibila sumă de o sută de euro în buzunar. Ce naiba? Nu le stă nimeni în față. Mai ales când se dau cu gel și calcă accelerația. Ăștia donatori de organe.
Ați aflat, nu? Au mai murit câțiva copii de rujeolă. Boala aia care poate fi contracarată prin vaccinare. Ăștia deștepți care refuzați vaccinarea, știți ce sunteți, da? Complici la crimă. Cu premeditare. Luați-vă de mână cu pseudovedetele ratate și trăiți naibii în rezervații. În lumea civilizată există medicină. Pentru voi există evul mediu și amuletele. Poate vă aduce Moș Crăciun câțiva neuroni. Să veniți pe la mine să vă arăt cum se folosesc. Ca ăla singur pe care-l aveți doar vă ține urechile lipite de craniu.
S-a finalizat procesul electoral și vom avea încă un guvern pe un an. Că așa merge totul în țara asta. Pe termen scurt. Am văzut pe net plângăcioși de genul „nu ați ieșit la vot, vă meritați soarta”. Sincer să fiu, mă bucur că nu au ieșit toți cei cu drept de vot. Să fi văzut atunci haos. Mulțumiți-vă cu ce aveți. Cu ce vi se dă. Cu ce credeți voi că vi se cuvine. Sunt copii care mor de foame în alte colțuri ale lumii. Sunt oameni uciși. Sunt atentate. Sunt crime împotriva umanității. La noi totul e bine și frumos. Miorița anemică își vede de fatalismul ei. Pe acordurile nemuritorilor AC/DC: Highway to hell. Doar că zilele astea e Highway to ler. Crăciun fericit tuturor!