Un aspect al harului felurit al lui Dumnezeu este harul pocăinței. A te pocăi și a primi iertare pentru păcatele săvârșite este un har primit de la Dumnezeu. Acest har nu este pentru oamenii mândri, ci pentru cei smeriți. A te pocăi cu adevărat implică adâncă smerenie. Pocăința adevărată este un act de profundă smerenie. Aceasta implică: să-ți recunoști păcatul, și să-ți ceri iertare pentru el; lucruri pe care omul mândru este incapabil să le facă. Pocăință înseamnă să nu cauți să-ți îndulcești starea, prezentându-te mai puțin vinovat decât în realitate; să nu-ți atenuezi vinovăția, să n-o ascunzi și să n-o recunoști doar atunci când nu mai ai încotro. Cei care au astfel de „pocăințe” nu primesc harul iertării de păcat. Din categoria acestora face parte Saul, care pentru că nu s-a pocăit cum trebuie n-a primit harul iertării. Saul se pocăiește doar când nu se mai poate dezvinovăți, doar când nu-și mai poate ascunde păcatul, o face doar ca să astupe gura lui Samuel, și în loc să se smerească înaintea Domnului și înaintea poporului pentru neascultare, rămâne în continuare preocupat să-și cinstească numele înaintea oamenilor. (1Samuel15) Omul care se pocăiește cu adevărat, n-are nevoie de acuzatori, deoarece acuzatorul cel mai crud este tocmai el însuși. Harul pocăinței este acordat celor care sunt gata să-și ceară iertare pentru păcatul săvârșit, atât înaintea lui Dumnezeu cât și înaintea celor cărora le-a greșit. Dumnezeu iartă pe cei care consideră mai importantă rezolvarea problemei relației lor cu Dumnezeu decât ajustarea imaginii publice șifonate. De când sunt pocăit, am văzut mulți oameni care au păcătuit, unii împotriva altora, dar foarte puțini care să-și ceară iertare din inimă. Cei mai mulți n-o fac deloc, iar unii o fac din vârful limbii, doar în urma presiunilor exterioare exercitate asupra lor. Dați-mi voie să vă spun cât se poate de răspicat: nu există harul iertării fără smerenia cererii de iertare. Pocăința tip „Saul” nu conduce la iertare. Exemplul nostru de pocăință este David. Cu toate că n-a fost om de rând ca și noi, și cu toate că imaginea sa publică a fost serios afectată, David a considerat că există o problemă mult mai arzătoare decât ajustarea acesteia, și anume refacerea relației sale cu Dumnezeu. Cine nu este dispus să îndure supliciul cererii de iertare, sau chiar al rușinii publice nu va gusta niciodată harul iertării. Să ne amintim totuși că mai rea este umilința iadului decât umilința pocăinței. După umilința pocăinței vine înălțarea, însă după umilința iadului nu urmează nimic altceva. Timpul nu rezolvă conflictele. A tăcea chitic o lună de zile și apoi a te purta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic nu-i soluție biblică. La urma urmei fiecare trebuie să hotărască ce-și dorește: Har sau imagine. Evident nu ni se cere să ne pocăim de păcate pe care nu le-am făcut, sau pe care le-au făcut alții. Nu trebuie să trăim cu stresul că poate am greșit cuiva fără să ne dăm seama. Dumnezeu nu ne pedepsește pentru păcatele de care nu ne conștientizează mai întâi. În primul rând lucrarea Duhului este să ne convingă de păcat. Dar când Dumnezeu ne convinge că am greșit împotriva cuiva, atunci avem datoria de a ne pocăi. Tendința noastră firească este aceea de a vedea greșelile altora, și de a aplica tot ce se predică la viața celor din jur. Haideți să începem a privi fiecare în dreptul nostru, iar pe ceilalți să-i lăsăm în plata Domnului.
Cei mândri lucrează prin puterile lor, însă cei smeriți lucrează prin puterea Duhului Sfânt
Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zădar harul lui Dumnezeu. (2 Cor.6:1) Harul lucrării este acordat tot oamenilor smeriți. Cei mândri lucrează prin puterile lor, eventual prin puterea duhului de slavă deșartă care-i conduce, însă cei smeriți lucrează prin puterea Duhului Sfânt. Rezultatele celor două feluri de a lucra sunt pe măsură. În primul, iese în evidență omul, iar în al doilea iese în evidență Domnul. De oameni toată lumea-i sătulă, pe Domnul toți doresc să-L vadă. Am ajuns să înțeleg că pentru a umple un om cu Duhul Sfânt și cu putere deosebită pentru slujire, lui Dumnezeu îi este suficient o singură clipă, însă pentru a-l goli de mândrie și încredere în sine, uneori, are nevoie de zeci de ani. Cel mai concludent exemplu, în sensul acesta este Moise. Pentru a-i da daruri miraculoase, spre a face lucrări unice în istoria omenirii, lui Dumnezeu i-a fost deajuns o singură scurtă întâlnire la rugul aprins, însă pentru a-l goli pe Moise de mândria și încrederea în sine a avut nevoie de patruzeci de ani. Timpul acesta depinde în mare măsură și de noi. De cincisprezece ani simt că Dumnezeu lucrează aceasta și în viața mea. Am senzația că în toate împrejurările prin care trec, Dumnezeu nu face altceva decât să mă zdrobească. În tot acest timp I-am pus multe întrebări lui Dumnezeu, legat de contextul și modul în care El lucrează la viața mea și mă cheamă și pe mine să lucrez. Am arătat de multe ori cu degetul spre alții, și L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se poartă și cu mine la fel ca și cu ei. Însă, cu timpul, am înțeles că a face așa ceva este păcat, și mi-am cerut iertare pentru astfel de gânduri și rugăciuni. Dumnezeu m-a întrebat: „Ce vrei să ai Har sau popularitate?” Atunci am zis: „Doamne chiar dacă ar fi să rămân un veșnic anonim, vreau să am har. Chiar dacă ar fi să mă nedreptățească toți cei din jur, chiar dacă aș ajunge de râsul lumii, chiar dacă n-ar rămâne nimic din numele meu, singurul lucru pe care mi-l doresc este să am har. Dă-mi har când strig în rugăciune către Tine, dă-mi har când pun mâna pe Biblie, dă-mi har când pășesc printre oameni, dă-mi har când îmi deschid gura, dă-mi har când scriu!”.
(sursa: http://predicipredici.wordpress.com/2012/02/11/harul-lui-dumnezeu-acordat-celor-smeriti/)
